Poate că plăcerile turistice, alături de alte
fantezii devenite realitate, se numără printre marile bucurii 
ale existenței.
Ce minunăție să planăm deasupra lumii, să vizităm orașe și sătucuri, să ne
prostim în selfie, să trăim, adică să bem și să devorăm clipa. Dar oare suntem
cu adevărat acolo, în situl X, în capitala Y, în îngropatul în lavă oraș Z?
Știm mereu unde călătorim, pe ce pășim, aerul cărei istorii îl respirăm?
Probabil că nu...
Bunăoară, dacă dăm o fugă - în anul de grație 2019,
de pildă - până la Gyula/Jula/Giula, orășel maghiar 
de graniță, putem trăi tot
felul de emoții de peregrin: depășirea cozii de tiruri înainte de intrarea în
Vama Vărșand, controlul cu accent chezaro-crăiesc al unor C.I.-uri nevinovate,
sentimentul unguresc al ființei... O dată ajunși în micul city cu fântâni
arteziene, cetate veche și restaurante apetisante, ne putem poza în inimioara
de rigoare care pune atât de bine în valoare numele locului, putem colinda pe Jókai Mór utca, colț cu Corvin utca, ba chiar putem descoperi o cofetărie multicentenară,
situată lângă un parc cufundat în caniculă, unde un cuplu de localnici hrănește
cu înghețată pe deget un cățel hedonist. Și totuși, dacă săvârșim toate aceste
ritualuri estivale, suntem cu adevărat acolo? Putem spune că am capturat deja
monstrul sacru și necunoscut al unei nostalgii neștiute?
Pe când vizitam Florența și Galeriile Uffizi, în
toamna anului 2008, nu știam că voi găsi acolo o 
neașteptată legătură cu Gyula.
Amintirea mă duce iar în celebrele galerii de artă florentine, cu ochii
pironiți la un portret de dimensiuni modeste, de o forță aparte însă, care mă
transportă parcă în prezentul epocii în care a fost creat. Ori aduce acea epocă
în prezentul meu atât de turistic. Am ajuns aici, în fața acestui portret al
tatălui lui Albrecht Dürer, după ore în șir de contemplare a unor opere uriașe,
la propriu, a unor tablouri de mari de dimensiuni create de artiști celebri,
care mi-au creat o stare de suprasaturare senzorială, stârnind un efect de
respingere. Privesc acum însă acest chip al părintelui lui Dürer, cu lumina vie
din ochii săi, care parcă îmi vorbește, parcă mă cheamă să vizitez un alt loc,
dintr-un alt timp, un link încă neînfiripat, un trecut încă neexplorat, ca o
chemare.
Cronica aceasta se scrie la cinci ani de la
întâmplarea din Gyula, la 17 ani de la cea din Florența, din 
nevoia cuvintelor
de a da reprezentare unei amintiri intense, unor sensuri care așteptau să fie
deslușite. Călătorim așadar într-o zi de august și poate că numai aparent o
facem către Gyula. Ne-am adunat în două trei-mașini, rude și prieteni din Arad
și Timișoara, pentru a lua masa la Sörpince
Vendéglő/Pivnița
de Bere din oraș (Carul
cu Bere, cum au tradus unii), privind la copilașul care se joacă cu jeturile fântânii arteziene.
Suntem noi, familia vesticilor, cu Adina, cu Dani și a sa Buni - bunica Maria
Ileana, cu Dan și apoi mai este Mihai, împreună cu soția, Axi, și cu cel mai tânăr
membru al clubului, fiul său Tudor. Și mai trebuie să ajungă și Zoli, distins
membru CDViN și mare iubitor de dulciuri și călătorii, împreună cu viitoarea
fostă prietenă, actuala soție Raluca.
Acum, în prezentul mohorât de ianuarie 2025,
descifrez palimpsestul verii lui 2019, frânturi recuperate din fotografiile
făcute la restaurant și cofetărie, din cele făcute în goana mașinii. Un
indicator de sensuri contrare, Bukarest vs Békéscsaba, turlele bisericilor din Vărșand,
mica vamă cu două fire pe 
sens, intrarea în Magyaroszág, meniul restaurantului pe care
scrie:„În centrul orașului Giula, restaurantul Carul cu Bere vă așteaptă cu
mâncăruri și băuturi alese”, trenulețul turistic, lacătul întors cu interior în
formă de inimă. Mai știu că am suferit de cald în cofetăria fără aer
condiționat, precum strămoșii care au întemeiat-o și frecventat-o, că am
imortalizat o trăsură trasă de cai albi, că am băut o bere Csíki Sör din Harghita. Acest oraș de 30.000 locuitori
are și un castel, cu tunul de rigoare amplasat nu departe de porți. Cum
ne topeam la 35 de grade Celsius, am renunțat să-l mai vizităm. În
plus, voiajul nostru ar fi fost agreabil în toate ale sale dacă nu ne-am fi
întâlnit cu niște cunoștințe pesediste care îl căinau de mama focului pe
flaușatul Liviu Dragnea, după ce părăsise scena politică intrând pe ușa
închisorii într-o mașină împodobită cu o lungă trenă din hârtie igienică.
Alungând însă această ultimă imagine, îmi dau seama
că nu am făcut această ultimă ieșire peste hotare 
alături de mama Adinei, care
intrase în penultimul an vieții, doar pentru a savura dulciurile și atmosfera
uneia dintre cele mai vechi cofetării din Ungaria. Poate că aveam de cutreierat
și prin alte părți, de dragul unui obsedant portret al tatălui lui Dürer, al
unei statui de nobil român, al unei amintiri de general american.
Într-un anume fel, acest drum de oră pe parcursul a
60 de kilometri ne-a purtat mult mai departe, în
timp și în spațiu. Voiajam de
fapt prin Nurenberg, Lisabona și Roma, pe urmele unui rinocer care a nemurit
desenat în marile cărți și muzee ale lumii, chiar dacă a sfârșit împăiat, ca
dar trimis unui papă. Și mai călătoream în Iowa și Sankt Petersburg, pentru
vânzarea unui teritoriu de 1,7 milioane de kmp în schimbul unui mărunțiș de 7 milioane
de dolari. Ne duceam în penultimul veac al Imperiului roman, în epoca lui
Martin Luther, în vremea războaielor napoleoniene și în timpul Războiului de
Secesiune american. Ca să aflăm, între altele,
după ce ne-om fi peregrinat în gând prin Viena, Budapesta, București și
Constantinopol, de ce liceul de renume al Aradului poartă numele unui nobil
patriot român.
Scurt
istoric. Gyula (Jula sau Giula, în română) e atestată documentar din secolul al
XIV-lea, ca 
așezare creată în jurul mănăstirii Julamonustra. S-a aflat sub
stăpânire otomană în perioada 1566-1695. Așezarea a fost repopulată treptat cu
ajutorul coloniștilor. Cetatea sa fost grav afectată în 1711, în timpul
Răscoalei Curuților, conduse de Francisc Rákóczi al II-lea,
principele Transilvaniei. La începutul veacului XVIII, existau 49 de familii la
Gyula, 13 fiind de sârbi și două de români. La 1730, acestora li s-au adăugat
și familii de coloniști germani, veniți din Renania. Gyula a suferit o epidemie
de ciumă în 1738 și una de holeră în 1831 și a fost devastată de un incendiu în
1801 și de inundații în anii 1816, 1843 și 1855. Avea farmacie la 1770.
Castelul din interiorul cetății a fost ridicat în 1798. Aici s-au născut, între
alții, meșterul aurar Albrecht Durer cel Bătrân (1427-1502) - tatăl marelui pictor renascentist, patriotul
român Moise Nicoară (1784-1861), generalul și diplomatul american George Pomuț (1818-1882). La începutul secolului XX, din cei 24.284 de locuitori, 19.808 erau
unguri, 2.540 români, 1.581 germani și 313 slovaci. În 2022, la trei
ani de la vizita noastră, orașul avea aproape 28.000 de locuitori. În Gyula se
află sediul Autoguvernării Românilor din Ungaria și Liceul românesc „Nicolae
Bălcescu”.
Meșterul din Ajtós. Albrecht Ajtósi, cunoscut sub numele Albrecht
Dürer cel Bătrân, s-a
născut în 
1427 în satul Ajtós,
comitatul Békés, Regatul Ungariei. Așezarea, azi dispărută, se afla undeva între
actualul cartier Ajtósfalva și gara din Gyula. Tânărul Albrect a preluat
meseria tatălui său, Anton Ajtósi,
care era meșter aurar. Ar fi ajuns în 1444 la Nürnberg,
oraș liber imperial, călătorind ulterior în Țările de Jos și Burgundia. S-ar fi
stabilit în Sfântul Imperiu German în 1455, luând numele de Dürer, după satul natal (acesta derivă
din Thürer, „tür” în germană, precum „ajtó”
în maghiară, însemnând „poartă). La
Nürnberg l-a cunoscut pe bijutierul Hieronymus Holper, pentru care a lucrat și pe a
cărui fiică, Barbara, avea s-o ia în căsătorie în 1467, înființându-și totodată
propriul atelier. Înainte
să fie răpus de tifos în 1502, meșterul giuvaergiu venit din Ungaria a lucrat,
între alții, și pentru regele Frederic
al III-lea al Sfântului Imperiu Roman. Din
cei 18 copii pe care i-a avut, doar trei au ajuns la maturitate, unul fiind pictorul
Albrecht Dürer.
Artistul împăratului. Albrecht Dürer, cel mai important artist german din
perioada Renașterii, a văzut lumina zilei la Nurenberg în 1471. A învățat să
deseneze în atelierul tatălui său, meșter aurar din Gyula 
stabilit în Germania,
și tot acolo a deprins arta gravurii în aur. Între anii 1486 și 1489, a fost
ucenicul pictorului și gravorului german Michael Wolgemut, al cărui portret l-a
realizat în 1516. Ca ucenic, a învățat de la maeștri care aveau ateliere în
mari orașe precum Basel, Strasbourg, Frankfurt. În 1494 s-a căsătorit cu Agnes
Frey, fiica unui negustor german. Tehnica imprimării a deprins-o de la Anton
Koberger, nașul său, unul dintre primii tipografi ai Europei. A studiat și a
fost influențat de pictura italiană, încheindu-și ucenicia în Italia, la Veneția,
Padova și Mantova. Și-a deschis propriul altelier în Nurenberg în 1495,
specializându-se inițial în xilogravură. Întors în Italia, a aprofundat tehnica
picturii. Acolo s-ar fi întâlnit cu Leonardo Da 
Vinci, ale cărui convingeri că
matematica poate fi aplicată în artă le-a și împărtășit. Ulterior a devenit
artist oficial la curtea împăratului Maximilian I al Sfântului Imperiu Roman, pe care l-a portretizat în
1519. A
lăsat în urmă o operă care cuprinde peste 80 de picturi, cca 100 de gravuri în
cupru, 350 xilogravuri și 1.000 de desene. Între cele mai importante lucrări: Portretul
tatălui artistului (1490), Autoportret (1500), Adorația
magilor (1504), Adam și Eva (1507), Adorația Sfintei Treimi
(1511), Cavalerul, Moartea și Diavolul
(1513),
Apostolii Petru şi Pavel cu
Evangheliştii Marcu şi Ioan (1526). Dürer și-a semnat și datat majoritatea
lucrărilor. A călătorit mult, a ținut jurnale, a avut o corespondență
voluminoasă, și-a inspirat operele din desele voiaje.
Cu o măiestrie unică, cu o vie atenție la detalii, creațiile
sale reprezintă portretele unor potentați ai vremii, scene biblice, chipurile
celor apropiați, iar autoportretele își fixează obsedant privitorii, 
desființând
barierele temporale. A desenat natura și animalele, una dintre cele mai
cunoscute gravuri fiind Rhinocerus, o reprezentare a unui pachiderm pe care nu l-a văzut
niciodată. Albrecht Dürer s-ar fi îmbolnăvit de malarie în1520, în timpul unei
călătorii în Țările de Jos, unde plecase în căutarea unei balene eșuate pe țărm,
care între timp dispăruse. Această boală l-a răpus opt ani mai târziu. Se spune
trupul său ar fi fost exhumat în secret de niște prieteni care au făcut mulaje
ale feței și mâinilor sale. Se mai crede că o șuviță de păr i-a fost tăiată pe
patul de moarte și trimisă la Strasbourg lui Hans Baldung, fostul său elev. Șuvița
se află azi într-un relicvarium la Academia de Artă din Viena.
De
la ganda la Rhinocerus. Cu
510 ani în urmă, guvernatorul Indiilor Portugheze, Afonso de Albuquerque,
trimite un dar neobișnuit suveranului său, regele Manuel I al Portugaliei, mare
colecționar de animale exotice. Corabia Nossa Senhora da Ajuda transportă la Lisabona un animal nemaivăzut în Europa de
la sfârșitul Imperiului Roman: un rinocer. Ganda, în sanscrită, era la rândul său un dar al maharajului
Modofar al II-lea din Cambaia pentru guvernatorul portughez, o modalitate de
a-l îmbuna pe acesta după ce i-a fost refuzată cererea de a construi o
fortăreață în orașul Diu. 
Periplul a durat patru luni, cu opriri în insulele
Madagascar, Sfânta Elena și Azore, rinocerul indian fiind hrănit cu fân, cu
paie și cu orez. Pachidermul a fost debarcat în mai 1515 pe malul fluviului
Tejo și adăpostit temporar într-un grajd ilustru: Turnul Belém, aflat pe atunci
în construcție. Ulterior, animalul a ajuns la Palatul Ribeira (reședință regală
până în 1755, când a fost distrus de un cutremur), care ocupa o parte a
actualei Piețe a Comerțului. Tributar unei tradiții din vremea romanilor,
potrivit căreia elefanții și rinocerii sunt rivali de temut, regele, care
colecționa și elefanți în Palatul Estaus (sediul Inchiziției portugheze, grav
afectat de cutremurul din 1755 și distrus de un incendiu în 1836), organizează
o luptă între pachiderme. Inedita înfruntare se încheie fără sânge, cu fuga
tânărului elefant, terifiat nu atât de rinocer, cât de zgomotele gloatei.
Valentim Fernandes (din Moravia), negustor, tipograf și traducător german care
trăia pe atunci la Lisabona, îi trimite lui Albrecht Dürer o scrisoare cu
descrierea rinocerului, alături de un desen al unui concitadin, rămas anonim.
Dintr-o transcriere a scrisorii, aflăm despre rinocer: „Are culoarea unei țestoase
bălțate, este nespus de masiv și acoperit cu solzi. (...) Bestia este dușmanul
de moarte al elefantului, care se teme îngrozitor de el”. Pornind de la această descriere, artistul
german creează o operă stranie care avea să devină imaginea consacrată a rinocerului
vreme de secole, influențând arta modernă. Rhinocerus, xilogravura din 1515 a lui Dürer, înfățișează nu o
fiară indiană, ci o bestie împlătoșată, mai degrabă un animal mitic, mai curând
un cavaler ori inorog medieval cu armura încurcată în plasa unei imaginații
colective. În ce-l privește pe bietul pachiderm, destinul său fizic nu s-a
ridicat la înălțimea reprezentării: trimis ca dar (a câta oară?) la Roma pentru
Papa Leon X, animalul moare înecat în cușcă în urma naufragiului corabiei.
Suveranul portughez a poruncit să fie împăiat, stare în care a ajuns la Roma în
1516. Două sculpturi ornamentale datând din epoca regelui Manuel I îl
imortalizează pe rinocerul indian, ele se află pe Turnul Belém și pe clădirea
Mănăstirii Alcobaça. Voiajul său pe mări și oceane și prin veacuri, din
Indiile portugheze până la Lisabona și Roma, de la xilogravura lui Dürer și
până la operele lui Dali și Eugen Ionescu, 
continuă și astăzi. În mai 2019, la
Galeria Institutului Cultural Român de la Lisabona, a fost vernisată expoziția
colectivă „Călătoria Rinocerului. De la București la Lisabona via Nürnberg”, cu
opere semnate de 16 artiști români. Dacă ținem cont însă de originile tatălui
celui care l-a plăsmuit, poate că voiajul lui Rhinocerus a
început la Gyula...
Desenul de 27 de euro și 45 de milioane de dolari. În 2021, Galeria Agnews din Londra a expus lucrarea The Virgin and Child with a Flower on a grassy Bench, creată de Albrecht Dürer în 1503, provenită din colecția arhitectului Jean-Paul Carlhian. Desenul cu pricina avea monograma AD, dar familia credea că e vorba de o reproducere. După moartea colecționarului și a văduvei sale, casa de lângă Boston în care se afla lucrarea a fost vândută împreună cu toate obiectele de artă. Cumpărat la licitație cu 27 de euro, desenul lui Dürer a ajuns să valoreze astăzi 45 de milioane de dolari.
Un nobil român: Moise Nyikora. Gyula, Arad, Oradea, Budapesta, Bratislava, Viena, Iași,
Chișinău, Odesa, Constantinopol , București.... sunt cele mai importante orașe
din viața lui Moise Nicoară, totodată borne ale unei existențe dedicate unei
cauze. Cel care dă azi numele unui liceu arădean s-a născut în 1784 la Gyula
într-o familie de români. Îl avea ca strămoș pe Ștefan Nicoară (Nyikora),
înnobilat în 1627 de Ferdinand al II-lea, împărat al Sfântului Imperiu Roman.
După ce a urmat gimnaziul la Oradea și Arad, Moise a studiat dreptul la
Budapesta și Bratislava (1802-1806), susținând examenul de absolvire la Viena
(1807), unde a studiat și limba turcă, aspirând la o carieră diplomatică. După
o scurtă perioadă petrecută ca funcționar în orașul natal, s-a înrolat voluntar
în armata imperială în timpul războialelor cu Napoleon din perioada celei de-a
Cincea Coaliții (1809), ba a și fost desemnat să constituie legiunea voluntarilor români din mai multe
comitate maghiare, având gradul de locotenent de cavalerie. Ulterior, nereușind
să intre în armata imperială regulată, ajunge la București, în 1813 fiind numit
profesor de latină și germană la școala lui Vodă Caragea. Acolo îl prinde și
ciuma lui Caragea (1814). După ce-și pierde postul, călătorește la
Constantinopol și se întoarce la Viena, unde face o nouă încercare, nereușită,
de a intra în armata austriacă. Anul 1815 îl regăsește la Gyula, militând
pentru numirea unui episcop ortodox român la Arad. Petiția înmânată la Viena
așteaptă cu anii un răspuns din partea împăratului Francisc I al Austriei.
Discreditat de autorități și întors în orașul natal în 1818, Moise Nicoară cere
să i se permită plecarea din țară. A fost declarat nebun și a făcut închisoare,
la Arad și Gyula, între anii 1819 și 1821, fiind închis din nou în 1824. În 1825, la scurt timp după ce încercase să
pătrundă în cabinetul imperial îmbrăcat în piei de oaie, primește pașaport,
părăsind definitiv Imperiul Austriac. Între timp, lupta „nebunului” a fost
încununată de succes: Aradul avea, începând cu 1822, o școală teologică
românească și, din 1829, primul episccop român: Nestor Ioanovici. Pe Moise,
însă, anii următori îl găsesc în Țara Românească și Moldova, dar și în Imperiul
Otoman, la Constantinopol, unde încearcă zadarnic să intre în armata
sultanului. Între 1833 și 1835 e revizor școlar în Țara Românească. În 1838 îl
găsim la Iași, unde încheie traducerea memorandumului Supplex Libellus
Valachorum Transilvaniae (1791),
iar în 1839 călătorește la Chișinău și Odesa. Între 1840 și 1850 a locuit la
Constantinopol, ulterior întorcându-se la București, unde și-a petrecut ultimii
ani. În 1861, moare sărac și orb în capitala Țării Românești. Locul de mormânt
nu i se cunoaște.
Ofițer
și gentleman: George Pomuț.
Născut la Gyula în 1818, George Pomuț
era nepot de fierar originar din Săcele, Țara Bârsei. Se pare că familia
sa, de religie ortodoxă, era înstărită, de vreme și-a permis să-i susțină
studiile la Academia Militară din Viena. Ulterior a devenit procuror regal și
mai apoi și-a deschis propriul birou de avocatură. În 1848 s-a alăturat revoluționarilor
maghiari, ca voluntar în armata de honvezi, a fost secretar al guvernatorului
fortului Komárom
și a fost avansat căpitan în urma luptelor din 1849. După
înăbușirea revoluției, a plecat în Italia și apoi în Germania. În 1850,
împreună cu un grup de proscriși revoluționari, a emigrat în Statele Unite ale
Americii, stabilindu-se în Iowa. În câțiva ani devine cetățean american,
cumpără teren și are câștiguri din concesiuni miniere și ca proprietar de fermă. În 1860, figura ca avocat cu o
avere personală
de 200 dolari și cu una imobiliară de 1.000 de dolari. Înrolat în 1861
ca voluntar în armata nordistă, a fost numit locotenent în
Regimentul 15 de Infanterie din Iowa. În timpul
Războiului de Secesiune a avansat în grad pentru faptele sale de arme din bătăliile de la Shiloh, Corinth (1862), Vicksburg (1863),
Atlanta, Savannah (1864), fiind considerat
un erou în viață și descris de generalul Walter O. Gresham nu doar ca un
ofițer valoros, ci și ca un om cult și ca un gentleman manierat. Sfârșitul războiului îl găsește ca general de brigadă,
iar în 1866 este numit consul al SUA în capitala Imperiului Țarist, Sankt
Petersburg, ulterior devenind consul general (1874). Pomuț, care vorbea opt
limbi străine, a ocupat această funcție vreme de 12 ani. Ca diplomat, a
participat la negocierile în urma cărora SUA au cumpărat de la Rusia, în 1867,
pentru 7,2 milioane de dolari, teritoriul uriaș de peste 1,7 milioane kmp care
avea să devină al 49-lea stat american, Alaska. Această sumă derizorie a dat
apă la moară mitului urban că țarul Alexandru al II-lea pierduse Alaska la cărți...
Rechemat în SUA în 1878, George Pomuț refuză să plece și rămâne în Rusia. Acolo moare 
sărac, în condiții neelucidate, în 1882, fiind
înmormântat în cimitirul Smolensk din Sankt Petersburg. Speculația că ar fi iubit nebunește o ducesă, care l-a ruinat în final, nu se confirmă, câtă vreme Pomuț și-a lăsat averea ca moștenire
francmasoneriei americane, numele său figurând printre membrii Lojei Francmasone „Pithagoras” de Rit Scoțian
Antic și Acceptat din New York. Un
cuirasat construit prin colectă publică în 1944 la inițiativa unor americani de
origine română a fost oferit guvernului SUA. Nava a purtat numele „The Liberty
S.S. George Pomutz” și s-a
aflat în funcțiune până în 1970. Președintele Bill Clinton, în cursul vizitei
din 1997 efectuate în România, l-a descris pe Pomuț ca pe unul dintre cei care
au creat America de azi.
Maghiar, austriac, moldovean, român, american. Un alt
ofițer de origine română care a luptat în .jpg)
Războiul de Secesiune a fost Nicolae
Dunca (1837-1862). Născut la Șieu, Maramureș, Dunca fost cetățean al Regatului
Ungariei, Imperiului Austriac, Principatului Moldovei, Principatelor Unite și
al Statelor Unite ale Americii. Cadet și apoi ofițer în armata lui Alexandu
Ioan Cuza (1859), s-a înrolat în legiunea maghiară care lupta alături de armata
lui Garibaldi (1860), fiind avansat ca ofițer de cavalerie. În 1862 a plecat în
SUA, devenind căpitan și aghiotant în corpul
Uniunii comandat de generalul John C. Frémont. A murit în luptă în același an în Bătălia de la Cross Keys. După război, guvernul american
i-a acordat o pensie lunară de 20 de dolari mamei sale, Sofia Dunca, până la
moartea acesteia (1893). Alături de George Pomuț și Nicolae Dunca,
în Războiul de Secesiune au mai luptat Eugen
Alcaz și căpitanii Eugen Ghica-Comănești și Emanoil Boteanu.
Cofetăria bicentenară.
A doua cea mai veche cofetărie din Ungaria (după Ruszwurm Cukrászda din
Budapesta – 1827), Százéves Cukrászda/Cofetăria artizanală din Gyula funcționează fără întrerupere din anul 1840, într-o clădire mai veche de 200 de ani, care impresionează prin firma străveche, prin oglinzile aurite și mobilierul Biedermeier. Înființat acum 185 de ani de cofetarul Salis András, localul a fost renovat în anul 2004 și cuprinde și un muzeu care prezintă obiectele vechiului 
atelier de cofetărie, între care se numără un cuptor, un mixer și un frigider din veacul al XIX-lea. Între deliciile sale, care cuprind prăjituri, bomboane de ciocolată, praline, descoperim prăjitura de o sută de ani, cu migdale, cu glazură de marțipan, cremă pariziană și ciocolată de lapte, elaborată pe un blat stropit cu pălincă de caise.
Surse: Descoperă, Digi 24, Gazeta de Maramureș, Historia, Occidentul românesc, Romania Liberă, Wikipedia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu