M-am gândit un pic, în interstiţiul din urmă al existenţei mele subterane, la obiectele şi fiinţele din jur, la vinuri şi
cărţi, la puţinii prieteni şi la nenumăratele lucruri de care mă înconjor.Îmi plac lucrurile vechi, le adun prin cotloane, ca să se aşeze praful şi trecerea pe ele. Nu vreau să le schimb pentru nimic în lume, nu vreau să le upgradez, îmi închipui că trebuie să rămână aşa, în încremenirea lor impersonală, dincolo de progresul vulgar al lumii.
Dacă mi-ar fi fost dat să trăiesc vreo două secole, sigur aş fi strâns prin pivniţă lanterne magice, dagherotipuri, discofoane, flaşnete, sticle goale de absint, gramofoane, timbre cu cap de bour şi multe, multe velocipede. Strămoşii tehnologiei şi ai vestimentaţiei, cu mirosul lor de alt veac. Lodene şi jobenuri, melonul lui Magritte şi cel al lui Peter Sellers, întreaga aură a vechimii, a acelei vechimi actuale, vii şi atât de valoroase, de care am nevoie înlăuntrul frivolităţii şi stridenţei
prezentului.Vinurile trăiesc mult mai puţin decât oamenii, însă pot să învie amintiri centenare. Etichetele se dizolvă în mucegaiul trecerii. Dacă sap precum un arheolog maniac, pot găsi cioburile sticlelor de la 1900, vestigiile cu tanini ale vreunui vechi conac în
ghiţit de liane şi de devenire, lemnul putrezit al marilor butoaie, trufiile de moşier supravieţuind într-o lume de mujici.Poate că toate butoaiele au fost perforate deja de gloanţele ostaşului sovietic iar vinul a curs timp de câteva vieţi peste obuze, crize şi seisme. Mi-ar fi plăcut să fiu cronicarul digital al acestor evenimente, să pozez în fiecare zi lumea din acelaşi unghi personal, cu acelaşi aparat Canon transportat cu maşina timpului, de pe la 1800 încoace, cu o rezoluţie încă neinventată, de un miliard de megapixeli, aşa încât, la un zoom profesional, să poţi distinge toate detaliile. Chipurile care se oglindesc în ochii oamenilor, amprenta literelor defecte ale maşinilor de scris, fineţea microscopică a acestei creaţii imperfecte a Domnului.
Aş fi putut păstra
atunci, în milioane de foldere, toate amintirile ultimelor veacuri, aşa, neschimbate, neîngălbenite, sunetul gramofonului într-un mic fişier mp3, vacarmul războaielor într-un mpeg enorm, exuberanţa lumii de ieri într-un jpeg sepia. Poate că aş fi fost în stare să dau seamă atunci despre milioane de vinuri care au fost. Despre seva din vie 
care păstrează, memorează întreaga încărcătură emoţională a anilor. 1848, 1877, 1900, 1918, 1945, 1989...Sunt un conservator, fără îndoială. Ţin în conserve spiritul anilor, pe rafturi cu etichete deteriorate. Le deschid din când în când numai ca să mă asigur că nu s-a schimbat nimic, că nimeni nu a agravat alterarea.
Cumva aş dori ca şi blogul de faţă să fie scris începând din veacul al XIX-lea. Să nu schimb niciodată nimic din înfăţişarea sa, literele, culorile, caracterele. Ca şi cum ar fi dăltuit dintr-o materie mai trainică decât memoria virtuală. Aş vrea să fie cât mai puţin accesibil. Nu-mi plac mulţimile, etalarea, ţopăiala în văzul tuturor. Aici nu e nimic de vânzare, nu e nevoie de glorie ori de profit. Vreau să fiţi cât mai puţini aici, ca nişte ascultători de fado într-un local cuminte, când zeci de mii de oameni se înghesuie la concertul rock de pe stadion.Nu voi rebrandui niciodată nimic din această formă de expresie. Îmi plac lucrurile vechi, la ce
bun să schimbi un gând de la începutul lumii? La ce bun target-ul, contabilizarea accesărilor? Şi caii se împuşcă, nu-i aşa? Nu vreau să cresc numărul de accesări! Vreau să fiţi cât mai puţini aici. Vreau să scriu doar pentru cei care înţeleg. Îmi doresc să ocup locul 1.329.314.519.627.809.635 în topul blogurilor. Am un singur target. Să scriu, atunci când se vor fi terminat toţi cititorii, pentru cel din urmă destinatar. Pentru inventatorul cuvintelor.
