Primul botez în clubul bunicii a fost cel al Sofiei, dragostea noastră

Să vă spun iar cum a fost. Era prin iarna anilor 1986/1987. Mircea, nepotul meu, un ghemotoc botezat de nașii mei dintotdeauna, scâncea în brațele cuiva, în apartamentul de bloc din Calea Soarelui comunist. În jur, numai fabrici și uzine și un frig sovietic cu miros de detergenți, de negru de fum, de industrie definitivă și zadarnică. Însă câtă splendoare, câtă fericire în sânul familiilor flămânde de la bloc, pe care Tatabun le hrănea cu porci și curcani și cu toate păsările casei, crescute șontîc-șontîc de Muma și cărate de Bati cu plasa de rafie în trenul Marinică, al navetiștilor pe ruta Reșița-Timișoara.

 

Dau iară înapoi filmul amintirii, atâtea frânturi nescanate cuibărite într-un colț de suflet. Derulez ca la cinematograful sătesc, aranjez înainte și înapoi rola, uneori filmul o ia razna, se încâlcește, îl pun la loc, câți kilometri de rolă măsoară oare memoria afectivă, câți terabiți alocăm unei singure ființe iubite pe hardul extern al nostalgiei? Toate copilăriile din celălalt mileniu, frânturi din fericirea propriei ființe și din fericirile altora apar pe ecranul alb-negru, plin de imperfecțiuni, al căminului cultural, cu serbările sale școlare, cu Doamna și Tovarășa, cu mirosul de podele unse cu motorină, iar am încurcat anii. Acestea sunt amintirile mele și ale fratelui și prietenului meu zis Ceacea, împreună cu care vânam lei prin pădurile de băgrini, și nu de cedri, ale celuilalt mileniu, ale celeilate ultime jumătăți de veac comuniste.

 

Așadar eram așa de fericiți pe timpul lui Stalin/Dej/Kiwi Stoica/Ceaușescu, fiind atât de tineri! Pe urmă el, Ceacea, a crescut, s-a făcut inginer și ziarist - ori poate invers, nici nu mai știu -  la Cimișoara, a părăsit satul poveștii de început, a scris poezii, a primit cheia liceului industrial, și nu iarba fiarelor, s-a căsătorit cu iubita din corespondență și a avut doi fii, cu copilăria lor de la bloc, pe o platformă industrială cu troleibuze, pancarde cu „Trăiască” și „Jos” și „Pace”. Mihai, Ai, era primul născut, și blond, și mic, și înfrigurat, veșnic nemulțumit în scâncetul său, poate din pricina lumii aceleia, poate din cauza astmului de P+4. Mircea s-a arătat pe lume doi ani mai târziu, fratele mai mic, un pic mai blând, un pic mai cuminte, în ultimul cincinal de RSR. Erau cozi și era foamete, însă noi eram cu toții inconștient de fericiți, de parcă mizeria lumii nici nu mai conta. A venit ‘89 și o oarecare schimbare, cu buticuri de tablă și sucuri la pet, iar ei, copiii lui Ceacea cu care mă băteam cu perne în dormitorul din Calea Soarelui, creșteau încet în fața unui computer precar, copiii noii lumi, de tranziție. Mihai avea să se facă inginer când avea să fie mare, Mircea - arhitect. Eu încă nu mă hotărâsem, deși eram deja ziarist cu diplomă de politehnist și crescusem și mai mare.

 

Dintr-odată, unii dintre noi s-au trezit în anul 2000, când nici nu mai eram copii, pe la ziarele noastre și cabinetele și școlile noastre, în mijlocul unei lumi în continuă transformare. Ne-au cotropit supermarketurile, multinaționalele, creditele, cererea și oferta, am încercat să înotăm în șuvoi iar plăcerea a fost de partea noastră. Mihai, fratele mai mare, a devenit, cum spuneam, globetrotter IT-ist, Mircea s-a făcut arhitect, s-au căsătorit pe rând, în virtutea unei concurențe aproape vegetale, însă frățești. Cum noi, aștia, Uca și Tuti de Arad, ăștia mai mari, transformasem ziarele pe la care am lucrat, dar și cabinetele radiologice/stomatologice în club de vin, am zis să ținem acolo nunțile și botezurile. 

 

Primul sărbătorit a fost Mihai, cu nunta sa intempestivă dar șic, o nuntă cu degustare în dormitorul bunicii, în care eu și Adina, povestitorul și iubita sa, sărbătorisem căsătoria cu mulți-mulți ani în urmă, vegheați de îngerul păzitor al casei și familiei, dar și de cei mai grozavi părinți, nași și prieteni din lume. Mircea se căsătorise însă primul, cu un an în urmă, luând-o înainte fratelui mai mare și emigrând apoi în Germania, alături de iubita sa extrem de timișoreană și cam nemțoaică, la care ajunsesem să ținem cu toții. Și într-un septembrie trecut au adus-o pe lume pe Sofia, prilej de bucurie fără margini, totuși nemaiîntâlnită, deși atât de des repetată de ființele umane. Căci e lucru bine știut că bărbații din familia asta, a noastră, care altminteri poartă curiosul dar generosul nume de Sămânță/Sămînță (o vocală a fost mereu la cheremul funcționarilor agramați ori stupefiați care ne-au transcris numele în catastife de RPR ori RSR), nu sunt în stare să nască/dea viață/elaboreze fetițe, care sunt ființe mai complexe, delicate și complicate decât restul ființelor umane. 

 

Sofia e atât de faină și haioasă în felul ei, că ne-am îndrăgostit cu toții de ea și nici nu mai putem să o lăsăm din brațe, de când am cunoscut-o pe Skype, dar și în mod real, adusă în coșuleț de Mircea în scop firesc de botezare la o biserică timișoreană. O scumpete de copil, care comunică firesc cu toată lumea și zâmbește și înțelege totul, iubirea care o înconjoară, sunetele orașului, mirosul primăvăratic al lumii. Cum să nu o iei în brațe, cum să nu dansezi cu ea, cum să nu o săruți și să nu o zbori prin aerul fericirii prezente, cum să nu-i organizezi un botez cu tort și degustare, cu toți cei dragi în jur, părinți și rude venite din Aachen, uichiți studenți care tocmai au trebuit să zboare la Eindhoven, bunicuțe topite de grijă, bunici topiți de dragoste, nași minunați care le însoțesc devenirea?

 

Asta am și făcut, primul botez în clubul Vestik a fost cel al Sofiei, fetița de arhitecți timișoreni care știe să surâdă atât de frumos pentru toată lumea, să pozeze pentru fotograful acreditat să surprindă momentele de grație, să tragă de biblia preotului botezător, să confunde sticlele de vin din club cu imense jucării-biberoane, să guste din ochelarii lui Uca – bunicul iubitor și perplex care valsează cu ea prin odăile bunicii. La botez am mai avut un micuț printre noi, un Mihai în miniatură, zis și Tudor, căci nu am apucat să vă spun că fratele mai mare al lui Mircea s-a căsătorit între timp și a devenit el însuși tătic de câteva luni. La un moment dat, un reporter atent chiar a putut surprinde două bunicuțe sub vișinul și cireșul curții, fiecare legănând căruciorul de care răspundea, unul roz-roșietic, cu fetiță adormită, și altul albăstriu, cu băiețel somnoros, sub fructele care încercau încetișor să se coacă sub soarele prea timid de sfârșit de aprilie. Între timp, noi, cei mari, am avut grijă să sărbătorim totul cu niște Fetești Negre și Merlot-uri, cu dulci Muscaturi și Tămâioase, cu Frize petiante și Prosecco-uri rosé de pe la cramele românești ori de pretutindeni, care au însoțit un meniu gourmet elaborat prin grija prietenilor noștri Ja&Giuliano.

 

Sper că ați înțeles totul. Că aici s-a făcut vorbire de primul botez ținut în clubul nostru de vin. Că la botezul ei, Sofia a fost minunată. Și poate că a stăpânit mai bine momentul în sine chiar decât părintele care a oficiat ceremonia religioasă și decât emoționații și grijuliii părinți veniți de departe, din Germania de rezidență, de la 1.500 de km de speranțe și zbateri cu folos. Și atunci cum să nu fii extaziat de fericirea lor, a Sofiei, fetița cea mai iubită de pe lume și din familia noastră, de fericirea părinților și bunicilor ei, de zâmbetul acela unic, de mirosul de copil care este mirosul lui Dumnezeu?

 

Mai multe imagini

Vinvest cu Adrian Zmed și Mircea Mihăieș

M-am luat cu multe altele și încă n-am apucat să fac cronica de har și pahar a ultimului festival de pe la noi, Vinvest. Mă achit acum de sarcină, lăsând cuvintele să povestească totul. Le torn dintr-un decantor în care vor fi șezut o săptămână, spre bună limpezire și aerisire, și tare cred că și acum continuă să aibă un irezistibil parfum de Chardonnay, de Meunier, de Pinot Noir...

Buchetul festivalului nostru bănățean de vin a fost unul de Champagne, de Champagnes extraordinare. Am bifat un eveniment mai animat parcă decât în alți ani, cu altfel de public, parcă mai tânăr și mai avizat. Și asta în ciuda unei participări nu tocmai numeroase și nu tocmai consistente din partea producătorilor, pricinuită probabil și de suprapunerea cu GoodWine, târgul de vinuri bucureștean pe la care n-am mai dat de ani buni. 

Printre prietenii din lumea vinului care au avut stand la Vinvest am numărat Casa de Vinuri Cotnari, Licorna, Château Vartely, Crama Kelaru, Vinuri de Măcin, La Sapata, Vincon. Am regăsit cramele de Buziaș Thesaurus, Crama Dealul Dorului și Aramic, apoi Domeniul Anastasia, Via Viticola Sarica Niculițel, Domeniile Sâmburești, Cricova, Cotnari dar și alți producători mai mari sau mai mici, pe care nu-i mai enumăr aici. Comorile se ascundeau însă mai ales la standul Champagne, acolo unde un promotor al celei mai cunoscute regiuni viticole a Franței adusese și servea niște vinuri minunate, din alt film, din altă ligă.

Au lipsit multe nume mari care altădată ocupau spații generoase în cadrul salonului. Asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm în voie de festival. I-am surprins în fotografie pe actorul american Adrian Zmed (între altele, personajul Vince Romano în serialul din anii 80 T.J Hooker), cu origini bănățene, de Comloș, și pe soția sa Lyssa Lynne, savurând relaxați evenimentul oenologic în compania unui cățel mult iubit. L-am reîntâlnit pe Mircea Mihăieș la standul Licorna, acolo unde Florin Preda a fost o gazdă excelentă pentru toți. De ospitalitate ne-am mai bucurat și grație Omului Bun, adică lui Ombun cu ale sale Produse Moldovenești, dar și la Casa de Vinuri Cotnari și Cricova, la Kelaru și La Sapata. 

 

Când am obosit nițel de plimbare și de degustare, am fost poftiți în fotolii la Vincon, acolo unde, în 12-15 prieteni din CDViN, am fost serviți cu de toate de Sorin Scheuleac, promotor local al mărcii.

Master class-ul de vinuri din Champagne la care am putut participa grație invitației doamnei Lucia Pârvu, organizatoare neobosită, de 14 ani, a Salonului Vinvest, și care a fost prezentat de Ronan Lieugard, fost vicepreședinte (vreme de un deceniu) al Asociației Somelierilor britanici și promotor al regiunii Champagne, a fost un deliciu. În pahare au curs vinuri neliniștite valorând, fiecare, multe zeci de lire sterline, de dolari ori de euro, însă calitatea lor nu se măsoară numaidecât în aceste valute forte, ci mai degrabă în emoția și fiorul pe care le produc și le induc în ființa celor cu adevărat pasionați, a celor care nu au socotit niciodată în bani valoarea unui vin. A fost o dragoste la prima vedere, la prima adulmecare și la prima atingere papilară. Un eveniment rar prin părțile noastre de țară, pentru care organizatoarea festivalului merită toate felicitările noastre.

 

În rest, câteva vinuri dragi, ne-notate în carnețel, ci doar consemnate de memoria senzorială. Cupajul Bon Viveur roșu de Cabernet Sauvignon și Merlot de la Licorna, care a făcut furori și la WineUp, cupajele de alb de la standurile Vinuri de Măcin și La Sapata, Feteasca Neagră de la Château Vartely, niște spumante de Cricova, Feteasca Neagră și Tămâioasele de la Vincon. Oi fi ratat și multe altele, însă nu am avut vreme și nici îmbiere să le degust. Și să nu uit, un Merlot de Miniș direct de la baric care poartă semnătura oenologului Clara Kardos. Am mai degustat și câteva dintre vinurile regiunii Vârșeț, dacă tot provin, ca semnatar al acestor rânduri, dintr-un sat de graniță bănățean din care se vede bine Kula.

Prima seară de Vinvest s-a încheiat în mod firesc cu o pljeskavica na kajmaku și cu un pahar de vin la restaurantul Karageorge al prietenului nostru sârb Mladen Galovici. Sâmbătă am organizat un eveniment chiar în dormitorul bunicii cu vinurile din Champagne pomenite mai sus. Duminică ne-am întors la festival, luând totul de la capăt, resetând numărătoarea paharelor. Ce poți să ceri mai mult de la un weekend timișorean?

Galerie foto

La Wineup 2017, pe Via Carassia, într-un Cluj pe care-l iubim ca Sarea-n bucate

De la o vreme, toate ieșirile noastre la WineUp au legătură cu Sarea-n bucate, chiar dacă acțiunea principală se petrece în orașul acela interesant din apropierea Turzii care este Clujul. De data aceasta am găsit un festival puțin altfel și am luat-o pe Via Carassia, la o plimbare de dimineață în compania unor vinuri tinere și neliniștite.

N-a fost să fie să ședem și noi trei zile și trei nopți în capitala Ardealului sub pretextul justificat al participării la unul dintre cele mai importante festivaluri de vin din țară. Vineri și duminică am fost mai mult pe drum, pe sus și pe jos, pe la Oradea și Alba, prin Țara Moților și prin alte țări, ale Emoțiilor. Am prins și soare, și ploaie, și lapoviță, două anotimpuri într-un weekend capricios de sfârșit de martie. Vineri, am avut grijă să savurăm niște vinuri minunate, hors concours, grație gazdei noastre care și-a desferecat răcitoarele anume pentru noi. Sâmbătă de dimineață ne-am plimbat prin târg, intersectându-ne căile cu cele ale prietenilor din lumea vinului prezenți în Cluj. Trupa de la Petro Vaselo ședea la soare pe terasa de la Camino, noi am luat micul dejun la terasa Viena, un peregrin cânta obsesiv Hare Krishna lipit de clădirea în care s-a născut Matia Corvin, era un  soare înșelător pentru toți, cu dinți de iarnă încă nealungată. 

 

Am salutat bloggeri rătăcitori și oameni de vin din lumea largă, pe drumul care ducea sigur către Muzeul de Artă, acolo unde ni s-a mutat festivalul. Ne-am simțit de parcă ne-ar fi furat cineva bucuria celorlalte două ediții, petrecute în superba clădire a cazinoului clujean. Nu că locul actual de desfășurare nu ar avea șarm, patină ori patimă. Decât că ne obișnuisem cu un anume standard și cu o anume ținută, rar egalate în materie de evenimente oenologice în România.

Altminteri, multe crame la stand, mulți prieteni și neprieteni, cunoscuți și necunoscuți, oameni de care ne amintim și oameni care nu își mai amintesc de noi. Ne-am bucurat să-i revedem pe organizatorii festivalului și să degustăm vinuri mai noi ori mai vechi pe la câteva standuri cu aură bună. Am dat pe la Liliac, acolo unde se aflau prietenii noștri Cătălin și Oana, pe la standul Produse Moldovenești, cu al său Ombun care s-a bucurat să ne servească cu o favorită Fetească Neagră, pe la Viile Metamorfosis, unde existau un mare Pinot Noir, dar și un Negru de Drăgășani de-a dreptul irezistibil. 

 

Într-un colț, l-am găsit și pe Călin de la Cluuuuj, vechi companion de pahar și festival. I-am reîntâlnit și pe Geta și Bogdan Bocșe, purtând o comoară la cărucior, pe Mihai Oprea și Mona Arsulescu, dar și alți cunoscuți care au dat cândva prin dormitorul bunicii. Ne-am revăzut cu plăcere cu Giancorrado Ulrich, Alfred Binder și Adrian Pașca de la Viile, cu Ghislain Moritz - oenologul Avincis, cu Florin Preda de la Licorna, cu Enikő de la Carastelec, cu prietenul nostru Vali Ceafalău care reprezintă Vinimondo, cu Marian Olteanu de la Gramma și Anca Maria și Nelu Vlădoi de la crama omonimă, cu Dorelul La Salinei, cu Ana Roxana, PR de Rotenberg, cu Marina care este de acum a Recașului, cu Luminița și Borisul Oprișorului, cu alți oameni mai importanți ori mai anodini de la crame mai mari sau mai mici prezente în festival. Am găsit și o cramă nouă, Galicea Mare, din Dolj, la prima ei ieșire în lume, cu vinuri interesante, chiar dacă încă neetichetate.

 

Să tot fi fost cu toții măcar 15 arădeni, grup în care am inclus-o cu plăcere și pe prietena noastră băimăreană Romana Furtună. Adriana a fost cel mai entuziast membru al clubului și singurul care a venit în cârje, cu piciorul în ghips, la festival, dovedind că pasiunea pentru vin nu ține cont de accidentele neplăcute de călărie. Ne-a lipsit foarte mult Dani, mezinul Vestik, aflat chiar de ziua lui la Groningen din pricini de studenție și din lipsa unor avioane de weekend care să zboare către România.

Să mai spunem că am efectuat tradiționala ședință foto pe scena din curtea muzeului, dar și pe scări, că am fost cuminți și am plecat cam pe când începuse concertul, că am cinat la Camino alegând un meniu gourmet, că a fost o sâmbătă minunată. 

 

A doua zi, Enikő ne invitase la restaurantul Via pentru o lansare de vinuri neliniștite pe nume Carassia, cele mai recente produse ale cramei Carastelec și totodată rațiunea pentru care fusese înființată această vinărie cu acționariat maghiar, aceea de a produce spumante prin metoda clasică. Într-un anume fel, a fost evenimentul weekend-ului pentru noi. Local select, bucate de top, spumante pe care le vom comanda cu baxul de îndată ce vor fi disponibile. Țineți minte cele trei nume: Carassia Clasic extra brut (60% Pinot Noir, 40% Chardonnay), Carassia rosé brut Blanc de Noir (Pinot Noir), Carassia Blanc de Blancs brut (Chardonnay), pentru că ele vor deveni în curând emblematice pentru Transilvania. În curte, la o cafea ori la o țigară, am apucat să fotografiem o pasăre stranie care comunica gălăgios cu lumea. Un fel de corb care strângea cordițe uscate de vie pentru cine știe ce cuib măiastru.

 

Pe urmă s-a făcut de plecare, am pornit către Turda, ne-a plouat și am prins și o lapoviță, cu ochii la munții înzăpeziți. Am tras nu la salină, ci la restaurantul Sarea-n bucate, pentru un prânz bogat și pentru o ședință foto inevitabilă. Seara, ne-am regăsit orașele de acasă, Timișoara și Arad. Cu sentimentul că mâine ne-am muta la Cluj. Din pricina festivalurilor și vinurilor sale, din pricina localurilor și muzeelor sale, din pricina ființei urbane care reprezintă chintesența Ardealului. Și mai ales din pricina oamenilor frumoși ai acestui mare oraș care este adevărata capitală a părții de lume în care trăim cu toții.

  Galerie foto: De prin Cluj, Pasărea fără nume, Sarea-n bucate, Via Carassia, WineUp