2024, un an cu gust de Alutus, de rom, de Sicilia și mai ales de Burgundia

Anul trecut s-a dovedit unul destul de cuminte în materie de degustări și consemnări. Zecile de evenimente ale anului și-au găsit oglindire în 45 de articole; dintre acestea 20 se referă la degustări și alte evenimente petrecute în club, opt evocă un voiaj făcut la Roma în 2023, patru sunt reportaje la crame și alte patru conțin povestea unor festivaluri de vin. O fabuloasă călătorie în Portugalia, cu scurte escale prin Belgia și Germania, își așteaptă încă jurnalul...

În ianuarie, am publicat obișnuitul bilanț pentru anul precedent, 2023, unul al vinurilor românești, al marilor întâlniri, al călătoriei în Cetatea Eternă. În aceeași lună am organizat și prima degustare a anului, una cu șapte vinuri provenite din cinci țări. Am zis să începem anul 2024 cu o contraofensivă a vinului superpremium susținută de pasionați împotriva zgârciților lumii, protagonistul evenimentului fiind amicul clujean Herbert Szasz.

Februarie a debutat jurnalistic cu două articole care evocă un voiaj romantic la Roma, rămas fără cronică în 2023: Șapte zile pe șapte coline și Un ghid afectiv al Romei antice. Somelierul Bogdan Raul Todor ne-a prezentat șase vinuri de la Corcova, un succes cu repetiție în dormitorul bunicii. Am publicat apoi primul din cele șapte articole care evocă șederea la Roma: Rendez-vous cu un vechi prieten la baza Columnei zeului Traian. Am scris apoi despre o nostalgică degustare cu mai multe vinuri de colecție din vinoteca proprie, cel mai vechi fiind din 2010. Între două reportaje despre Cetatea Eternă, Zăpada de august... și De la Fontana Fritto Misto la coliba lui Romulus, am povestit despre aniversarea a 12 ani de club, sărbătorită cu vinurile Cramei DeMatei, în compania unor fete frumoase.

Am început luna martie cu un alt articol din seria romană, Pâine și circ, Trastevere și Circus Maximus... Și tot în martie am făcut cronica unui eveniment din club: Gustul anilor bisecți. Mai apoi am povestit despre Vatican, un stat în stat... și ne-am amintit cum am servit, la Napoli și Pompei, o pizza fierbinte și una veche de 2.000 de ani. Către sfârșitul lunii, ne-am reîntâlnit cu cel mai vechi colaborator al clubului, Boris Ionescu de la Crama Oprișor, în cadrul unei degustări Magnum cum laude și am publicat un articol evocator, despre concertul Bajaga i Instruktori din 2018 de la Dudeștii Vechi.

Ultimul reportaj din seria romană, Luminile Romei, ca niște giuvaiere pierdute în noapte, l-am publicat la început de aprilie 2024, la aproape un an de la călătoria aniversară făcută în capitala Italiei. Am scris apoi despre expoziția postumă „Onisim Colta. Nașterea luminii” vernisată la Muzeul de Artă Arad. I-a urmat un articol despre primul Alutus, vin obținut dintr-un soi de viță-de-vie salvat de familia Stoica la Drăgășani, care a fost lansat cu succes în dormitorul bunicii.

În luna mai am scris despre degustarea de vinuri și romuri marca Wine Hunter, un festin care a durat două zile și două nopți, și am povestit, într-un reportaj, despre călătoria făcută de Ziua Bunicii la Crama Prince Știrbey. O avancronică a festivalului bucureștean RO-Wine a fost ultimul articol al lunii. 

La început de iunie, am povestit despre revederea, după 12 ani, cu Herr Heiner Oberrauch, stăpânul Cramei Villa Vinèa. Am relatat apoi despre cum am devenit degustători neautorizați de ulei de măsline  la festivalul de la Fratelli Studios și am făcut cronica unei degustări faine, cu noile vinuri și noul promotor de la Crama Carastelec. În cadrul unui eveniment privat, am oferit un alint neprețuit, cu vinuri mari și prăjitură de casă. Am dat  și o fugă până în Bihor, pentru un excelent picnic în via familiei Darabont, între două prânzuri la restaurantele orădene Cyrano și Rivo. Luna am încheiat-o cu o degustare imposibilă cu vinurile altfel ale unei mari crame dobrogene: Viticola Sarica Niculițel. 

În iulie a fost prea mare canicula, așa că am sărit direct la august, lună începută cu un răsfăț cu vínuri spañole marca Herbert Szasz. De dragul lui Stoma 92, un foarte activ grup virtual format din stromatologi faini de pe trei-patru continente, am organizat o degu cu Simo, Teo și Iwo, care a cuprins nu mai puțin de opt vinuri premium românești.

Septembrie a început cu o premieră în club: primul orange Avincis, prezentat chiar de proprietarul cramei. Boris a revenit apoi cu o nouă degustare cu vinurile Cramei Oprișor, cu câte un uragan în fiecare pahar. Doi vestici au participat la un experient inedit: testarea unui nou sistem de evaluare a vinurilor. Un reportaj pe drumul vinului arădean, soldat cu descoperirea noii crame HB Wine, a fost ultimul articol al lunii. 

La început de octombrie, am anunțat ediția de toamnă a festivalului RO-Wine și am avut parte în club de o reîntâlnire cu vinurile Cramei Nachbil. Ne-am deplasat pe urmă la Fratelli Studios, trăind RO-Wine ca pe o călătorie, la București, dar mai ales în Sicilia și Argentina. În aceeași ordine hedonistică de idei, am constatat că Salonul arădean Vicii și Delicii a fost mai ales unul de Chardonnay și Mustoasă. La finalul lunii, am ținut jurnalul unei degustări de senzație, cu vinurile de la Artisan Winery. 

Noiembrie a debutat cu descrierea unui peisaj după HalloWine, cu Teckel sârmos și alte accesorii de groază. Pe urmă am publicat un articol evocator, dedicat unui eveniment petrecut în 2016, povestind cum am deslușit, pe românește, tâlcurile unui festival al cramelor ungurești de peste hotare. La Timișoara, am marcat zece ani de RoVinHud, în zece membri CDViN. La urmă, în prag de scrutinuri, alegerea noastră a fost... o degustare de vinuri din Burgundia, susținută de inoxidabilul negociant de la Cluuj, pe numele său Herbert Szasz.

În decembrie, în dormitorul bunicii, am exersat o călătorie senzorială pe vechea moșie Corcova, cu ajutorul unuia dintre noii săi proprietari, Șerban Dâmboviceanu. Într-un articol publicat în ultima zi a ultimei luni a anului, am încercat să lămurim, în calitate de locuitori ai unei patrii numite Limba Română, de ce este corect să scriem „fetească”, dar și „Fetească neagră”, și „Fetească Neagră”.

Cum am deslușit, pe românește, tâlcurile festivalului cramelor ungurești de peste hotare

În ultimii ani, uneori am călătorit și am trăit clipa într-un ritm atât de alert, încât scrisul nu putea să țină pasul cu acțiunea. Câteva evenimente, întâmplări, ieșiri au rămas neoglindite. Între ele se numără și festivalul de față, căreia cuvintele i-au găsit exprimare abia după opt ani.

Povestea Festivalului cramelor ungurești de peste hotare nu începe acum, când i se desăvârșește cronica, și nu începe nici măcar într-o oarecare zi de toamnă a anului 2016, când prietena Enikö ne-a invitat la Budapesta. Ea este mult, mult mai veche, are legătură cu un mileniu de vin și istorie maghiară și nu poate fi relatată fără o documentare prealabilă. Existența acestui festival este în mod straniu legată de un eveniment petrecut cu cinci sute de ani în urmă, Bătălia de la Mohács, care a dus în cele din urmă la destrămarea Regatului Ungar. Și mai are legătură cu Primul Război Mondial și cu o a doua destrămare, cea a Imperiului Austro-Ungar. 

Două treimi din teritoriile care altădată au aparținut maghiarimii se află astăzi în componența altor state. O dată cu ele, și oamenii, și viile lor aparțin altor țări. De aceea, un festival de vin nu poate fi altceva decât un mod simbolic de a le reuni. 

Așadar, ne pregătim să participăm la Határon Túli Magyar Borászok a Pesti Vigadóban/ Festivalul cramelor ungurești de peste hotare, care se desfășoară, deloc întâmplător, într-o clădire emblematică de pe malul Dunării: Vigádo, Sala de Concerte din Pesta. Aici a avut loc cândva un banchet în cinstea încoronării împăratului Franz Josef ca rege al Ungariei. 

E vineri, 4 noiembrie 2016. Ne așteaptă un drum de trei ore de la Arad la Budapesta, am ales să ne cazăm la Gozsdu Court Hotel, în cartierul evreiesc, situat în centrul Pestei, nu departe de clădirea în care se desfășoară festivalul.  

Curtea Gojdu, moștenirea fabuloasă a Fundației omonime, la care statul român a renunțat prea ușor, este astăzi o fabrică de bani pentru noii stăpâni. Hoteluri, restaurante, magazine, terase, săli de jocuri (prin incinta unei astfel de săli suntem nevoiți să trecem în drum spre apartamentul nostru), găsim aici freamătul obișnuit din centrul unei mari capitale. Complexul, alcătuit din opt clădiri, dintre care șapte amplasate în lanț continuu și legate printr-un pasaj foarte lung, reprezintă partea cea mai importantă a unei averi evaluate la un miliard de dolari. Ansamblul cuprinde 250 de apartamente și vreo 50 de spații comerciale. Aici au fost filmate scene din mai multe filme celebre, între care și Spioni de elită/Spy Game, cu Robert Redford și Brad Pitt.

Noi ne bucurăm însă de plăcerea anonimatului, în timp ce ne cazăm într-unul dintre apartamentele celui care a fost odinioară unul dintre cei mai bogați români, avocatul filantrop Emanuil Gojdu. Înainte de a da piept cu festivalul, alegem să luăm masa la Kőleves, local unde ne alintăm cu un excelent Cabernet Franc de la Jackfall, cramă din Villány.

Pe la cinci ajungem la Vigádo, palatul care găzduiește a doua sală de concerte ca mărime din capitala maghiară. Festivalul are loc la parterul clădirii, acolo unde ne întâmpină chipuri familiare: prietena Negele Enikö, reprezentanta Carastelec, și Balla Géza, cel mai cunoscut oenolog româno-maghiar, patronul cramei omonime din Miniș. Facem cunoștință cu un alt oenolog, Edgar Brutler, fiul podgoreanului Johann Brutler, de la Nachbil. 

Ochiul reporterului, ajutat de cel al aparatului foto, poate număra 20 de crame din șase țări: Maurer Vinarija, Nagy-Sagmeister Vinarija, DiBonis Vinarija (Serbia), Kollár, Vina Pinkert, Obiteljski podrum Szabó (Croația), Balla Géza, Crama Carastelec, Crama Nachbil (Ardeal și Partium), Bott Frigyes, BurdaVin, Drozdik Pincészet, Geönczeöl Pince, Vinárstvo H&V Pinczészet, Pivnica Hengerics, Kasnyik Családi Pincészet Kürt – Strekov, Mátyás Családi pincészet – Rodinné vinárstvo Strekov, Zsigmond Pivnica (Slovacia), Orosz Ruszlán (Ucraina), Rozsman Borház (Slovenia).

După un tur sumar pe la standuri, acolo unde maghiara literară arădeană vorbită de Adina ne-a fost de mare folos, ne lămurim asupra calității vinurilor. Pe ale noastre, de prin Ménes/Miniș, Kárásztelek/Carastelec și Krasznabéltek/Beltiug, le știm bine și le apreciem de multă vreme. Cât despre celelalte, de la diferite podrumuri, vinarji, pivnice, borház-uri și pincészet-uri, poate că a trecut prea multă vreme ca să ne amintim dacă ar fi multe de spus și remarcat... Totuși, am apucat să degustăm și primele noastre vinuri ucrainene, la standul Orosz Ruszlán, și chiar ne-am făcut un prieten la masa unei crame din Serbia. L-am abordat în engleză pe promotorul de la Maurer Vinarija, apoi în sârbește și maghiară, ca să ne răspundă în final pe românește: Păi io mi-s Miși, din Sânnicolau Mare! Asta dovedește ce mică-i lumea, oricât de mare ar fi Partium-ul...

Părăsim festivalul la ceas de noapte. E frig la Budapesta, trecătorii au gulerele ridicate, Cetatea Budei strălucește în lumina neonică, statuia Fetei cu câinele ei se află la locul știut. Numai o anumită persoană din anturaj nu pare liniștită, s-a întâmplat ceva nelalocul lui în centrul capitalei maghiare: din lungul șir de mașini parcate pe o străduță îngustă din apropiere, un infractor a ales să taie tocmai cauciucurile mașinii ei! A chemat Poliția, de parcă asta ar mai fi ajutat la ceva... Noi pornim cătinel către Curtea Gojdu, păstrând în amintire aromele și sensurile contrariante ale unei zile de pomină.

Mâine aveam să plecăm către casă, hotărâți să luăm prânzul pe drum, la marginea Szegedului, la atât de frecventatul restaurant Fehértói Halászcsárda, preferat mai ales de către turiștii români. Și aici mai toată lumea vorbește românește, chelnerii maghiari au o lungă practică în domeniu, care ajută la creșterea bacșișurilor. Probabil că și pe vreunul dintre ei l-o chema Miși, chit că nu provine din Sânnicolau Mare, nici din Partium...

 

Vigadó, o redută culturală. Sala de concerte din Pesta, Vigadó, are o istorie fabuloasă. La sfârșitul veacului al XVIII-lea, pe locul actualei construcții se afla o redută zidită în scopul apărării împotriva otomanilor. Fortificația fost demolată în 1789, în ideea ridicării unui teatru pe acel loc. Din lipsă de bani, construcția a început abia în 1829 și fost terminată în 1833, devenind unul dintre cele mai strălucite exemple de arhitectură neoclasică (buda)pestană. Supranumită Reduta, noua clădire culturală nu a avut o viață foarte lungă, fiind distrusă în 1849 de un incendiu provocat de artileria austriacă în timpul reprimării revoluției maghiare. Până atunci, acolo au concertat personalități precum Franz Liszt  și Johann Strauss tatăl și fiul. Un nou edificiu, reclădit, a fost inaugurat în 1864, având să găzduiască în 1867, în prezența monarhului, un banchet în cinstea încoronării lui Franz Josef ca împărat al Imperiului Austro-Ungar. Au concertat aici Franz Liszt, din nou, dar și Richard Wagner, Johann Strauss Jr., Antonin Dvořak, Claude Debussy, Arthur Rubinstein, Richard Strauss, Serghei Prokofiev. Și tot aici a debutat bănățeanul Béla Bartók, marele muzician maghiar născut la Sânnicolau Mare. Ultimul mare dirijor prezent la Vigadó a fost Herbert von Karajan, în 1944. Grav avariat în timpul celui de-al doilea război mondial, edificiul a intrat într-un proces de reconstrucție abia în 1968, care a durat până în 1980. Considerată o capodoperă a arhitecturii de factură romantică, concepută în spiritul revoluționar al luptei pentru libertate, Vigadó a fost închisă în 2004, intrând într-o altă lungă perioadă de restaurare. După zece ani, timp în care scările, foaierul și sala de concerte au fost complet și fidel restaurate, clădirea  a fost înzestrată cu noi spații: o sală de lectură, un spațiu expozițional și terasă cu vedere la fluviu, recăpătând o bună parte din strălucirea trecutului.

Mohács, începutul sfârșitului. După Bătălia de la Mohács (30 august 1521), otomanii învingători au găsit cale liberă spre Buda, capitala Regatului Maghiar. Orașul și cetatea au fost părăsite, Curtea refugiindu-se la Poszony (Bratislava). Buda, ocupată în 11 septembrie,  a fost prădată și incendiată în 14 septembrie. O săptămână mai târziu însă, otomanii s-au retras strategic, confruntați cu apropierea iernii și amenințarea a trei armate creștine. Ocuparea propriu-zisă a Budei a avut loc în 1541 și s-a soldat cu divizarea Regatului Ungariei în trei părți: otomanii au ocupat centrul și l-au transformat în pașalâc, cu capitala la Buda; în nord și în vest s-au înstăpânit Habsburgii, Boemia și o parte din actualul teritoriu al Croației revenind Austriei; la est, conducerea Principatului Transilvaniei, intrat sub suveranitate otomană, i-a revenit voievodului Ioan de Zápolya, pretendent la tronul Ungariei. O mică parte din nordul regatului a rămas independentă până la căderea cetății Eger în mâinile otomanilor, în 1596. Pașalâcul (Vilaietul, Eyaletul, Provincia) Buda (Budin), primul vilaiet otoman din Europa Centrală,  cuprindea teritoriile cucerite din Despotatul Serbiei și Regatul Ungariei. Și astăzi, când au parte de ghinion, maghiarii evocă bătălia cea mai nefastă din istoria lor:  Több is veszett Mohácsnál (Mai multe s-au pierdut la Mohács).

 

Partium regni Hungariae. Regiunea istorică și geografică numită Partium se referă la teritorii care au aparținut Regatului Ungariei de altădată. De fapt, termenul Partium provine expresia latină Partium regni Hungariae/Părțile regatului Ungariei și desemna inițial teritoriul situat în afara Transilvaniei propriu-zise, pe care sultanul Soliman Magnificul l-a recunoscut în 1541 ca aparținând principelui Ioan de Zápolya, în dauna regelui Boemiei și al Ungariei (și viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman), Ferdinand I. În schimbul renunțării la pretenția de a fi  rege, succesorul lui Ioan de Zápolya, fiul său Ioan Sigismund de Zápolya, s-a numit la rându-i principe al Transilvaniei și al acelor părți din Regatul Ungariei recunoscute atât de sultan, cât și de împăratul Sfântului Imperiu Roman („Transilvaniae et partium regni Hungariae princeps”). Inițial, Partium cuprindea comitatele Banatul de Severin/ Szörényi Bánság, Bihor/Bihar, Crasna/Kraszna, Maramureș/Máramaros, Solnocul Interior/Belsö-Szolnok,  partea de estul a comitatului Zaránd și districtul Țara Chioarului/ Kővárvidék, toate sub conducerea Principatului Transilvaniei, fără să aparțină acestuia. Ulterior, teritoriul său a suferit schimbări, fiind ocupat parțial de Imperiul Otoman, iar în secolul XIX a fost încorporat în Regatul Ungariei. După destrămarea Imperiului Austro-Ungar, ținuturile din vechiul Partium au trecut în componența Regatului României, Cehoslovaciei și Ungariei.  

 

Ungaria maximă, a Regelui Matia Corvin. Până la semnarea Tratatului de la Trianon (1920), Regatul Ungariei cuprindea un vast teritoriu multietnic, care îngloba părți aflate astăzi în România, Slovacia, Ucraina (Rutenia Carpatică), Serbia (Voivodina), Austria (Burgenland), Slovenia (Prekmurje), Croația (Međimurje) și Polonia. În anul 1910, suprafața sa era de 282.570 kmp. Regatul Maghiar a cunoscut însă apogeul în timpul domniei regelui Matia Corvin, când se întindea din sud-vestul Germaniei și până în Dalmația, din Polonia până către Bulgaria, ocupând teritorii aflate astăzi în Cehia (Moravia), Slovacia, Serbia, Slovenia, Bosnia, Ucraina, România (Transilvania, Banat și Oltenia), Polonia (Silezia) și Germania (o mică parte din Saxonia). Suprafața actuală al Ungariei însumează 93.026 kmp, iar populația este de 9,59 milioane de locuitori. În Transilvania trăiesc azi cca 1.227.000 de maghiari, în sudul Slovaciei – 458.000, în nordul Serbiei (Voivodina) 293.000, iar în partea de vest a Ucrainei, în Transcarpatia -156.000.

 

Pierderi și pierderi. Reducerile teritoriale suferite de Ungaria sau de Austria (Imperiul Austro-Ungar avea 676.615 kmp, Austria modernă ocupă 83.871 kmp) sunt insignifiante în comparație cu cele înregistrate de marile imperii din istorie. Astfel, Imperiul Britanic, care ocupa la apogeu o suprafață de 33,7 milioane kmp, s-a redus la Marea Britanie - 243.610 kmp (0,7%, s-au pierdut două ordine de mărime, cifra devine neglijabilă în unele calcule matematice). Din uriașul Imperiu Francez, de 13,5 mil. kmp, regăsim o Franță modernă de 551.695 kmp. Din Imperiul Roman, întins pe 6,5 mil. kmp în vremea împăratului Traian, a rămas Italia zilelor noastre, de 302.073 kmp. Comparativ, Imperiul Țarist, de 23,7 mil. kmp la apogeu, a pierdut până azi o suprafață echivalentă cu cea a Imperiului Roman, reducându-se la Federația Rusă – 17,1 mil. kmp. Și România Mare, Dodoloață a pierdut la rândul său 20% din teritoriu, micșorându-se de la 295.641kmp la 238.397 kmp, cât are azi țara noastră.

 Mai multe imagini