Un crâmpei select de București și un festival de cinci stele: Ro-Wine mai 2023

La șapte ani de la prima sa ediție, în  a cărei promovare am avut și noi, în calitate de vestici, o mică și pasionată contribuție, RO-Wine dovedește că este cel mai mare festival de vin din România. O face prin numărul participanților și expozanților, prin calitatea masterclass-urilor, prin spațiile selecte unde se întâmplă acțiunea, prin calitatea organizării, prin creativitate și stil. 

Din felurite motive, nu am mai fost la RO-Wine din 2017. Totuși, la edițiile din urmă, clubul a fost reprezentat cu succes la București de Dan și de mezinul Dani. Cumva, mi-era dor de locul acela select, de oamenii care îl animă, așa că am sărit în mașină, în trei, și am zis să revedem Bucureștiul și Fratelli Studios la un pahar de vin. Adina a rămas acasă, luându-și un mic concediu după multele săptămâni de umblet, zbor, aniversări și corvezi, gătire și organizare. 

Chiar dacă o fi cea mai mai scurtă cale pe acolo, am evitat Valea Oltului, alegând să pornim iar pe Valea Prahovei, pe un drum atât de bătut în ultimii ani, din pricini de mare, de festivaluri din sud, de vizite pe la crame. Autostrada ne duce iute și sigur până la Sibiu, cu mica sincopă de drum sinuos care înlocuiește încă necreatul lot 2 dintre Margina și Holdea, prilej de admirat Carpații înzăpeziți, turlele bisericilor, peisajele mioritice. Ne-am propus să luăm prânzul la Râșnov, la Edel House, un hotel unde am mai tras cu ani în urmă. Doar că restaurantul s-a închis după pandemie și a trebuit să căutăm altceva cu ajutorul recepționerului. Câteva sute de metri mai încolo, după o ședință foto cu cetatea cocoțată pe deal, cu piticii unei mansarde, cu Trabantul unui domn matusalemic, găsim localul Antichi Sapori. Ospătarul e prompt, mâncarea excelentă, prețurile prietenoase. 

Cu bateriile reîncărcate, dăm piept cu Valea Prahovei, cu ambuteiajele sale ancestrale, fataliste, proverbiale. Nu contează! Ne gândim că tot mai prindem câteva ore de festival. O dată scăpați de strânsoarea acestui drum rușinos, dăm de șoseaua cu două benzi pe sens și apoi de autostrada Ploiești-București, care ne duce fuga-fuguța la destinație. Și destinația este Hotelul Courtyard by Mariott. E incredibil cât de repede ajungem de la periferie, pe această autostradă care are o scurtă porțiune cu trei benzi pe sens, în cartierul Floreasca, unde urma să ne cazăm și unde se întâmplă acțiunea numită RO-Wine. Zece minute! Din goana mașinii, observăm o mare capitală europeană, cu multe construcții noi și înalte, rotunde, paralelipipedice, cu veleități de zgârie-nori. Zeci de macarale uriașe par că transformă în fiecare secundă acest megalopolis, cel mai important oraș al țării. Și totul arată minunat, de privești în jos sau în sus, inclusiv hotelul nostru de patru stele, parcarea sa subterană, recepționera apetisantă, decorul ultramodern. Cred că am putea să ne obișnuim foarte repede cu o astfel de viață!

Ne cazăm iute-iute, facem un duș rapid și cerem apoi un taxi pentru Fratelli Studios. În cab, purtăm tradiționala conversație cu șoferul, fiindcă toată lumea știe că metoda cea mai bună de a lua pulsul unui oraș este să discuți cu taximetriștii.  În cele trei zile ale șederii noastre la București, aveam să încropim destule dialoguri cu cei care ne duceau pe la restaurant ori la hotel. Costurile călătoriilor sunt derizorii în raport cu cele din Timișoara, Cluj ori Arad: de 2-3 ori mai mici! Și șoferii de taxi se plâng că Bucureștiul e sufocat de mașini: are 400.000 de locuri de parcare la 2 milioane de autovehicule. 

Pentru Fratelli Studios, reperul de la intrare este... Pescariu Sports&Spa. De aici o luăm pe jos prin parcarea înțesată de mașini de tot felul, dar mai ales de mașini de lux. Suntem înlănțuiți cu râvnita brățară RO-Wine 2023, care ne deschide toate ușile. Regăsim înăuntru foarte mulți prieteni, în primul rând pe Marinela Ardelean, creatoarea festivalului, de care ne leagă atâtea amintiri speciale: prima ediție a salonului, editarea unei cărți de referință: The Wine Book of Romania/Cartea vinurilor românești 2016-2017, jurizarea de la Valea Verde Retreat, flashtasting-ul la înălțime de la Cabana Bâlea Lac, două ediții ale festivalului de la Merano, degustări și lansări de carte în dormitorul bunicii. Și-i mai regăsim pe frații Liviu și Mihai Popescu, coorganizatori, pe Dan Balaban, Răzvan Jurcă și pe Horia Hasnaș.

Festivalul e structurat pe trei secțiuni, puse foarte bine în evidență de banner-ul de la intrare: S1 – Vinuri România&Republica Moldova, S2 – Gustul Italiei, S3 – Vinuri internaționale. În cele două ore și un pic pe care le mai avem la dispoziție în această primă zi de festival, apucăm să dăm un tur pe la secțiunea de vinuri italiene, dar mai ales pe la cea a vinurilor internaționale. Mânat de un imbold capricios, am inversat orice ordine posibilă a degustării, alegând să servesc la început vinul de final. S-a întâmplat la standul Masi, unde am cerut un Costasera Amarone Classico din 2017. De parcă aș fi vrut să degust, să savurez și să absorb într-o clipită, de la început, chiar sufletul festivalului! A fost prilej de amintiri și efuziuni legate de un anume Grand Hotel numit Corinthia, din Budapesta, unde în urmă cu prea mulți am avut ocazia unică să degust la stand două superbe Amarone de la aceeași cramă, din 2003 și 2006, ani grandioși pour les connaisseurs. 

Ce-i drept, am mai încercat și un excelent spumant al casei, prilej să ne mutăm la standul Foss Marai, cramă al cărui ambasador special în Arad este chiar CDViN. Am ales o Strada di Guia, vinul preferat al proprietarului și al nostru. Ne-am bucurat să o revedem pe simpatica amfitrioană Nicole Vezzola de la crama italiană Costaripa, cu care ne-am mai intersectat cărările oenologice în urmă cu șapte ani, la Rosé&Bubbles Mamaia 2016, festival despre care spune că a fost the best. Am mai avut vreme să încercăm și standul Torres, un nume uriaș al vinului spaniol, și apoi a trebuit să ne despărțim de festival pentru o cină la Ethic Wine, un local la care ne întoarcem mereu. 

Am avut oarece noroc, găsind o masă liberă, dar și oarecare ghinion, de vreme ce supa Tom Yum nu se mai află în meniu. Ne-am gândit să degustăm aici o Cava, dar și vinurile Casei Sandu din Drăgășani: o Crâmpoșie și un Negru. Mâncare și servire excelente, vinuri care ne amintesc de marile vacanțe la Drăgășani. Înconjurați de vinuri și amintiri, l-am revăzut pe proprietar, Bogdan Sandu, și-apoi iar am sărit în taxi, întorcându-ne acasă, la Courtyard by Mariott. De la etajul unsprezece al hotelului, avem parte de o panoramă superbă, o bună bucată din București strălucește în fața ochilor. Bănci și hoteluri, clădiri uriașe, lacuri și faruri, bucuriile și tristețile unui mare oraș. O fi asta o dragoste la a nu știu câta vedere, dar tot dragoste e!

E sâmbătă dimineață și o iau cu Dani din loc, la o plimbare pe Barbu Văcărescu, la un fresh la Tucano Coffee din Kaufland. Până la ora de deschidere a festivalului, avem timp de o ședință foto: cu actualii și viitorii zgârie-nori, cu inscripțiile pavajului, cu Lacul Tei, cu căruciorul abandonat al unui homeless. Intrăm în festival și începem festinul cu un spumant la standul Familiei Darabont, dăruit de Betty, de ziua ei. Ne aflăm în secțiunea vinurilor românești și moldovenești, practic în marea sală de club de la Fratelli Studios, care geme de standuri și de oameni. Ne amintim cu nostalgie de prima imagine cu ce era pe atunci noul mobilier RO-Wine din 2016, de sala goală care își aștepta degustătorii, băutorii, boemii. De Adrian Sârbu, fostul nostru patron de presă, pe care l-am reîntâlnit acolo, în festival. De Herbert Szasz, care ne servea cu mari vinuri argentiniene și chiliene. De stresul organizatorilor. De chinurile facerii primei ediții. 

Acum, participanții români se află în sala propriu-zisă, fiind încadrați pe flancuri de vinificatorii din Basarabia: în stânga, se găsesc micii producători de peste Prut, în dreapta, cei mari. Am început cu cei din stânga, degustănd vinuri remarcabile de la câteva zeci de vinării din Republica Moldova. Interesante, joviale, pline de prospețime mi s-au părut, pentru oenofilii din vest care suntem, soiurile aromate Viorica (creat în 1969 prin încrucișare de Seibel, soi hibrid franțuzesc, și Aleatico, un Muscat roșu italian) și Floricica (creat în 1968, prin încrucișare între Riesling de Rin, soi german, și Dattier de St. Vallier, hibrid franțuzesc). Și foarte strania îngemănare de Glera și Chardonnay, dintr-un soi regăsit în Prosecco și unul specific pentru Champagne, de la Bacio di Bolle.

Pe producătorii mari din Republică nu am mai ajuns să-i vizităm, i-am revăzut doar pe proprietara Lilia Dulgher de la Gitana Winery, cramă din portofoliul clubului, și pe promotorul Mihai Necula. După un pahar de rosé Surori, am putut să regăsim alți prieteni de pe la cramele din țară: pe un Costel Cainamisir în mare vervă, de la Domeniile Prince Matei; pe oenologul cu nume de pictor renascentist Andrea Previtali de la Avincis; pe Șerban Dâmboviceanu, coproprietar de la Corcova, și pe somelierul Jakab Eduard; pe coproprietarul Mihnea Olariu de la DFR și pe promotorul  Bogdan Dudău, de la aceeași cramă; pe Roberto Scarafoni, de la Valea Eden, „vecinul” meu italian din Tirol, sat situat la câțiva kilometri de Ferendia. Și pe atâția alții, pe care nu îi mai amintesc aici... Andrea ne-a uimit cu un Negru de Drăgășani și cu noul Cuvée Petit, Șerban - cu un Shiraz/Syrah, Roberto, cu Riesling și Sauvignon Blanc.

Ne-a amuzat conceptul Ring for Wine, împrumutat din străinătate și implementat la RO-Wine  de ParmaFood: suni clopoțelul și primești un vin, poate chiar neliniștit, la modul impersonal, înmănușat, prin bariera de verdeață. După o ședință foto cu mașina de epocă din fața Fratelli Studios, prânzul l-am programat la Fratellini Bistro, parte a grupului Fratelli, ca și alăturatul restaurant Uanderful, de pe Calea Floreasca. Aici, în locul familiar cândva în alt deceniu, am făcut o pauză de vin în compania berii, la o supă și un șnițel uriaș.  

După masă, o mare bucurie a fost revederea cu doi dintre bucureștenii clubului, Anca Doboș și Mihai Pașca. I-am regăsit pe malurile Lacului Tei, în noul mare oraș adoptiv, acolo unde i-au dus drumurile profesiei. În plus, am revăzut un vechi amic de breaslă, la Wine Point, pe Dan Micuda, care ne-a servit cu tot ce avea mai bun la dispoziție. Un moment aparte în ecuația festivalului a fost masterclass-ul SERVE, cu ale sale Fetească Neagră Terra Romana și Cuvée Guy de Poix. Ca unii care l-au cunoscut pe contele corsican, ca unii care mult au călătorit în Dealu Mare, ba chiar și la Ceptura, în minunatele vremuri bune din deceniul anterior, am trăit și simțit cu emoție prezentarea făcută de oenologul Aurel Rotărescu și de doamna Mihaela de Poix și am sorbit cu aceeași emoție vinurile elaborate sub marca SERVE: în fiecare dintre licorile servite, se simte o linie, un stil, o noblețe regăsită,  reîmpărtășită. 

Aici l-am reîntâlnit pe oenologul și vecinul nostru arădean Cosmin Reaboi, de la Crama Dradara. În focul degustării, un vizitator exotic, venit din alte secțiuni ale festivalului, care probabil nu știa ce se petrece acolo, s-a gândit să se servească din paharele noastre. L-am dirijat, cu spirit oeno-civic, spre alte încăperi, mai potrivite pentru o astfel de confuzie... Când a sunat clopoțelul închiderii de sâmbătă seara, am plecat către hotel, de unde Dan ne-a deturnat pentru o cină cu burgeri la localul specializat Vacamuuu. Copleșiți de toate aromele, paharele, întâlnirile și senzațiile zilei, am adormit cândva la etajul unșpe, deasupra lumii bucureștene, în hotelul nostru de lux situat într-una dintre cele mai îngrijite zone ale marelui oraș.

Se face dimineață și se face duminică, ne pătrunde tristețea întoarcerii. Dani e student, luni are cursuri de dimineață. Nu am putut să cuprindem decât o mică parte din festival, cumva am încercat marea de vin cu degetul. Și mai sunt și atâtea altele de făcut în provincia noastră vestică... Drumul ales e spre Craiova, Drobeta, pe la Dunăre și prin Banat, fiindcă am decis să luăm masa de prânz la Taverna Sârbului. Cea mai veche și ceaușistă autostradă, București-Pitești, ne hurducăie către casă. Apoi vine o senzațională porțiune de drum expres între Slatina și Balș, care se prezintă impecabil și ne ferește de mai vechea experiență a traversării unuia dintre cele mai deprimante orașe ale României.

În cele din urmă, regăsim restaurantul cu specific pescăresc de la Dunăre. De când nu am mai dat pe aici, restaurantul Taverna Sârbului, din apropierea orașului Drobeta Turnu Severin, chiar s-a extins. Probabil că personalul numără mai mulți angajați asiatici acum, toată lumea e la fel de amabilă, servirea parcă s-a îmbunătățit, e mai rapidă, porțiile uriașe au devenit doar mari, unele chiar normale. Poate regretăm totuși că panorama la Dunăre e trunchiată de terasa închisă, unde adăstăm în primăvara asta târzie și friguroasă, cu sfinți de gheață, cu calorifere pornite și foc care arde în vatră. Aperitive cu lipia casei, cu ceapă și icre de știucă. Rosé de la Corcova. Ciorbă de pește. Pleșkavița și șnițele, asta am comandat, și totul a fost excelent. Până acasă, la Timișoara și Arad, mai avem trei ore și un pic. 

Lăsăm în urmă Dunărea și Porțile de Fier, bate un vânt de aruncă mașinile de pe șosea, abia așteptăm să ajungem la autostradă. În curtea bunicii, același teckel sârmos se bucură la o intensitate incomensurabilă de revederea cu noi. Eu și Dani încă avem pe mâini emblema festivalului. Și suntem atât de fericiți că am fost acolo, și suntem atât de fericiți că am ajuns acasă!

 

Galerie foto: Antichi Sapori Râșnov, București, Ethic Wine, Festival, Fratellini Bistro, Pe drum, SERVE, Taverna Sârbului, Vacamuuu