6 august, ziua 7. Cuvântul cheie: Cetaceu. După un
somn prelung, care pentru unii mai obosiți a
ținut până pe la 11,
cătinel-cătinel am pornit spre Saturnia, o cunoscută destinație din sudul
Toscanei. Este celebră pentru ale sale Cascade ale Morii (Cascate del Mulino),
create de niște izvoare sulfuroase aflate în toată zona orășelului Manciano,
lângă care este situată localitatea care a dat numele termelor. Și mai este faimoasă
și pentru că intrarea în aceste băi naturale este liberă.
Până de
curând, termele din Saturnia fuseseră închise în sezonul estival tocmai pentru
a fi protejate de 
numeroșii turiști care lasă în urmă obișnuita mizerie. Din
Resortul La Ciavatta, de lângă Montemerano, și până la Cascate del Molino facem
cu mașina vreo 10 minute. Lăsăm Corolla într-o parcare 
prăfuită, unde oamenii
legii supraveghează de câteva zile implementarea noului sistem de plată, cu
automat de parcare. Până la termele naturale mai facem vreo cinci minute pe jos,
în căldura sufocantă a verii. Locul e spectaculos și înțesat de oameni veniți
din toate colțurile lumii. E un spa gratuit folosit din timpuri ancestrale
pentru calitățile curative ale apei. Se spune, în mitologia romană, că izvoarele
Saturniei au fost create după
o ceartă teribilă între Jupiter, zeul suprem, și
Saturn, zeul agriculturii. Furios nevoie mare, șeful divinităților romane și-ar
fi trimis fulgerele înspre Saturn, creând astfel cascadele și dând nume
locului, Saturnia.
Pășim
prudent, cu încălțări de apă, prin pârâul creat de cascade și greu găsim un loc
pentru prosoapele
de plajă printre sutele de turiști care se înghesuie aici, în
apă și pe mal. Apele care izvorăsc cu putere din pământ grație furiei lui
Jupiter au o temperatură de 37,5 grade Celsius și e o încercare să reziști în
ele mai mult de 45 de minute, timpul maxim recomandat pentru îmbăiere. 
Izvoarele au
creat în preajma unei pitorești mori din piatră o pădure de trestii uriașă,
asemănătoare bambușilor, contaminată cu pet-urile și măștile turiștilor. Apele sulfuroase au mai dat naștere unor interesante bazine de calcar, a căror
adâncime nu pare să depășească un metru. Ne refugiem în fiecare din aceste mici
jacuzzi, pentru un masaj fierbinte și cât se poate de sulfuros.
Apa e
ușor tulbure, de un turcoaz deschis, și curge cu putere printre marginile mai
tocite sau mai 
ascuțite ale bazinelor. Cei curajoși se încumetă să urce până în
preajma morii, acolo unde se află cascada principală, ale cărei șuvoaie țâșnesc
cu forță și te pot doborî dacă nu ești atent. Pe fundul bazinelor, apa a creat
nenumărate pietricele rotunde de calcar, bune 
de suveniruri pentru călătorii
împătimiți. După o îmbăiere ușor mai lungă decât cea recomandată și după o
ședință foto care a presupus și o obositoare urcare pe dealul din apropiere, o
luăm către casă, către casa de vacanță, pentru un duș și pentru a ne pregăti de
o îmbăiere într-o mare de care ni s-a făcut dor: Marea Tireniană.
Urmăm
recomandările prietenului etrusc Leonardo din San Casciano și pornim către
Ultima Spiaggia, 
cum se numește ultima plajă toscană, aflată la granița cu mai
sudica regiune Lazio. O parcare cu locuri umbrite, o lungă alee pavată ce duce
la mare, o plajă liberă și destul de îngrijită, cu locuri de duș și de schimb.
Cam așa arată ultima plajă din Maremma, un loc pe care îl recomandăm cu
entuziasm oricărui voiajor împătimit. Valuri uriașe izbesc țărmul, steagurile
sunt roșii de vreo două săptămâni, de când o 
furtună interminabilă bântuie
Mediterana, răsfrângându-și furia și pe țărmul toscan. Nouă nici că ne pasă, ne
aruncăm în mare și ne bălăcim cu orele, când răsturnați de valuri, când plutind
pe crestele lor înspumate, în apă de un turcoaz închis, nu tocmai caldă.
Zoli
exploratorul descoperă pe un ponton cu steag, ce pătrunde puțin în mare, un
amănunt interesant: 
ne aflăm aici la granița a Sanctuarului Cetaceelor,
Pelagos, o întinsă zonă din Mediterana în care mamiferele marine sunt
protejate. Aria protejată cuprinde 84.000 kmp și se întinde între Riviera
Franceză, insula Sardinia și sudul Toscanei. După marea descoperire a lui Zoli,
ne bălăcim și noi în Tireniană asemenea unor cetacee protejate de un timp și de o
istorie mai blânde cu locul în care trăim, în ciuda pandemiei care a cuprins
lumea. Unde mai pui că, după dezmățul culinar și bahic din ultimele zile, chiar
am căpătat formele rotunde ale unor mici balene, care se simt ușoare, aproape
diafane, doar în aceste ape de culoarea turcoazului.
N-am mai
fi plecat de pe plajă, ne-au alungat însă seara, foamea și o rezervare la
restaurantul Il Nibbio
din Montemerano. Am făcut-o în patru, căci Zoli&Co
au cedat oboselii acumulate în ultimele zile, iar restul grupului, aflat în
vila din Manciano, s-a dedat unor plăceri oenofile, dând gata o mare parte din
vinurile cumpărate pe drum și pe la crame.
Restaurantul
Il Nibbio, amplasat într-o zonă cu vad a orășelului, nu e un loc cu cine știe
ce pretenții. 
Chelnerița, care întâmplător este din România, ne aduce un
Vermentino alb nerăcit, apoi o frapieră mică în care nu încape carafa de un
litru, și abia la urmă găsește recipientul potrivit. Mâncarea, în schimb, se
prezintă excelent: am dat gata rapid niște bruschete mixte, niște pappardelle
cu ragu de mistreț și o tagliatta di manzo în 
compania unui excelent vin roșu,
Morellino di Scansano. Apoi fuga „acasă”, la resort, unde ajungem cu mașina în câteva
minute. Mâine ne așteaptă o vizită la una dintre cele mai frumoase crame ale
Toscanei, ale Italiei și ale lumii.
Galerie foto: Cascada Morii, Pe drum și pe la resortul La Ciavatta, Ultima plajă a Toscanei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu