Terrecotte artistiche la Impruneta, bistecchina la Cantinetta del Nonno

5 august, ziua 6. Cuvântul cheie: Dan. Părăsim azi Assisi cu strângere de inimă. Ne așteaptă un reportaj la Massimo Carbonne, Terrecotte artistiche, o firmă de familie care realizează artizanal amfore, dar și alte obiecte de teracotă, continuând o meserie străveche. 

Massimo lucrează lutul de 25 de ani, fiind un meșter venit recent în Impruneta, unde a și cumpărat actuala proprietate. În fapt, familia artizanului creează adevărate obiecte de artă, multe dintre ele cu rol funcțional, bune pentru păstrarea și fermentarea băuturilor de tot felul. Trei dintre amforele lui Massimo au ajuns anul trecut la Arad, fiind acum în proprietatea firmei Amphoreus, un mic producător de orange din Mustoasă  de Măderat. Meșterul Massimo ne face o demonstrație pe loc, încântat că poate vorbi în italiană, fiindcă toată lumea înțelege. Ia o porție mare de lut și o frământă rapid, cu mișcări sigure, dându-i o formă cilindrică. Nu pot să nu-mi amintesc că tot așa Muma frământa aluatul când îmi făcea cea mai bună plăcintă din lume, cea bănățeană, păturata.

Aflăm de la Massimo că amforele toscane sunt  mai puțin poroase decât cele spaniole și georgiene grație lutului special, de culoare gri închis, din Impruneta. În atelier se văd o mulțime de amfore, de toate mărimile, aflate în diferite stadii de realizare. Cele finalizate poartă sigla cramelor ori producătorilor de ulei de măsline care le-au comandat. Un meșter mai tânăr finisează o amforă, pregătind-o pentru stadiul final, care înseamnă arderea în cuptor timp de o săptămână la o temperatură care crește și descrește treptat, vârful fiind de 1.000 de grade Celsius, temperatură la care argila capătă incandescența lavei. Acum  amfora are culoarea lutului, e finisată tot cu o bucată de lut.

Cea mai mare amforă din atelier are o capacitate de 1.000 l. Massimo ne face și o demonstrație de modelare a amforei. Ia câte o bucată cilindrică de lut și o lipește de fundul amforei  realizat în prealabil, completând cu alta și cu alta până realizează o circumferință completă. Astfel amfora crește la fiecare adăugare de lut cu câțiva centimetri. Înainte de a fi utilizată, fiecare bucată cilindrică de lut e lăsată o zi vara, și două zile iarna pentru ca apa să se evapore. Dacă ar fi folosite imediat în structura amforei, aceasta s-ar prăbuși din cauza greutății suplimentare.

După realizarea finisajului, uriașele recipiente sunt lăsate o lună să se usuce, fiind introduse apoi în cuptor timp de o săptămână, în a patra zi, după o creștere graduală, temperatura atinge 1000 de grade. Ulterior arderii, amforele sunt duse afară și spălate zilnic cu apă, după care sunt gata de livrare clienților. La Impruneta, legile și tehnologia nu s-au schimbat din secolul al XIII-lea, de când se exploatează argila. Prețioasa argilă locală poate părăsi zona numai sub formă de terra cota (pământ ars), de produs finit, nu și ca materie primă.După turul scurt al atelierului, îi dăruim familiei lui Massimo un vin românesc, iar noi primim pâine cu ulei de măsline.

Cel mai mic degustător neautorizat, Elihu, se joacă fericit cu volanul motostivuitorului lui Massimo, claxonând de zor cu noua lui jucărie. În curte sunt zeci de amfore, iar în grădină alte zeci, dacă nu sute de obiecte din terra cota. Mistreți, pisici, hipopotami, bufnițe, pinguini ș.a. Și mai sunt multe capete umane, și îngerași și Criști și chiar scene biblice întruchipate în lut ars. Ne despărțim emoționați după o poză de grup, plecîm sprea orașul toscan San Casciano, locul în care, vreme de șase luni, Dani lua masa și își făcea cumpărăturile pe când era student în practică la crama Antinori de la Bargino. 

În urmă cu cinci ani, San Casciano avea 52 de restaurante la o populație de 18.000 de locuitori, din care câteva mii erau români. Recunoaștem străzi, parcări, supermarket-uri, restaurante. Între ele Ristorante Nello, L'Antica Posta și Cantinetta del Nonno. La localul din urmă luăm prânzul iar. Bepe, proprietarul, ne primește cu căldură. Când făcea rezervarea, chiar el i-a răspuns la telefon lui Dani, client fidel în 2016, că există un singur nume de acest fel în San Casciano... 

Ține deschis în plus restaurantul pentru noi mai bine de o oră. Comandăm bruschete mixte, cu pateu de ficat de mistreț între altele, apoi pappa al pommodoro și bistecchina di cinta senese, iar ca dolci, tiramisu. 

Vinurile servite sunt vinurile casei, la sticlă: cupaj bianco de Trebbiano și Malvasia, iar ca roșu, Sangiovese. Ca digestiv, ultimele pahare de filu 'e ferru, grappa din Sardinia, locul de baștină al proprietarului.

După această masă excelentă, Dani își revede un vechi prieten, Leonardo, proprietar de bijuterie în buricul târgului. Cu aspect exotic, de o îngrijire vestimentară șocantă, omul care poartă vestă, pălărie și cizme pe căldura de august a fost cândva camarad de grilliata al lui Dani pe dealurile orașului San Casciano. Leonardo e de meserie oenolog, vinde bijuterii și colecționează artefacte etrusce, el însuși considerându-se etrusc, nu italian. Poate și de aceea privește cu o uimire admirativă o poză din telefonul lui Dan, un semn rutier din Florența care arată că acolo se termină Italia și începe Firenze, ca să întrebe apoi: Unde e, unde e?

Ne despărțim de patriotul local cu pene la pălărie și nume de geniu, pornind apoi către sudul Toscanei, spre Maremma. Cazare seara într-un resort de lângă Montemerano, plimbare printre chiparoși spre recepție, ședem într-o pădure de stejari cu guguștiuci și bufnițe care anunță venirea zorilor. Am dat gata multe pahare de vin românesc cu Zoli și compania pe terasa unei căsuțe agroturistice, urmând ca dimineață să pornim spre celebrele cascade din Saturnia și spre Ultima Spiaggia toscană de la Marea Tireniană, locul unde ne îndrumase Leonardo. 

 

Galerie foto: Cantinetta del Nonno, Impruneta, San Casciano