2 august, ziua 3. Cuvântul cheie al zilei:
Sagrantino. Dimineața
începe devreme la Il Castello, hotelul nostru
medieval ce domină împrejurimile
orașului Assisi. Terasa pe care servim micul dejun e cu belvedere, în fața
noastră se întinde toată splendoarea peisajului umbrian. Pe dealurile apropiate
se văd așezări 
de piatră, fiecare cu campanila ei, se disting crame și vii,
plantații de măslini, fortărețe medievale. În vale, orașul nou Assisi și o
splendidă bazilică, unul dintre cele mai importante lăcașuri catolice, Santa
Maria degli Angeli, care ascunde o biserică în biserică.
Un ghid
simpatic, Michele, care vorbește o engleză curată cu ritm latin, foarte
inteligibilă pentru noi,
ne spune tot-tot-tot despre Assisi. De casele nu
foarte vechi... din secolele XI-XIV, de
numărul uriaș de vizitatori anual de dinainte de pandemie: 5 milioane! Ne spune
de cei 400 de ghizi ai orașului, în vreme ce urcăm străzile în pantă ale
orașului vechi. Poate că Assisi amintește un pic de Toscana, doar că majoritatea caselor sunt de 
piatră,
netencuite, și poartă pe ziduri mari drugi de fier care întăresc fiecare
construcție. Totul pare de piatră aici, cu un pic de lemn, cu un pic de fier,
năpădit de flori și de arbori. Vedem mici grădini suspendate și câte o fântână
ori o cișmea publică. E caniculă și noi suntem turiști urbani, parcurgem
aproape o mie de ani de istorie pe majoritatea străzilor, ba pe unele chiar
două mii de ani. 
Dăm de una cu nume interesant, Via Eugen Drăguțescu, care
evocă un mare pictor și grafician român stabilit în străinătate. Eugen
Drăguțescu, artist care a locuit mai mulți ani la Assisi și la Roma, a ilustrat
operele unor mari scriitori, precum și Enciclopedia Dantesca, și a primit
premiul Bienalei de la Veneția în 1956.
La pas,
ne intersectăm cu mulțimea de turiști, cu proprietarii micilor magazine și
localuri, dar și cu câte
o măicuță clarisiană ori cu vreun călugăr franciscan,
cu portul lor modest constând în sandale și în rase maro, cu glugă. Ghidul
ne povestește de revoluția provocată în sânul Bisericii de Sfântul Francisc.
„God is outside!”, aceasta era deviza lui Francesco d'Assisi, ne
spune Michele, adică Dumnezeu e de găsit în afara opulenței Bisericii. Născut
în 1182 lângă Assisi, într-o familie foarte bogată, familia Bernardone, cel
care avea să devină patronul spiritual al orașului și al Italiei a fost botezat de
mamă Giovanni, 
însă abia întors dintr-o călătorie, tatăl, negustor de mărfuri de lux, i-a schimbat
numele în Francisc. Destinul său urmează
calea Mântuitorului, dar seamănă izbitor și cu cel al prințului Gautama
Siddharta, devenit Buddha, fondatorul uneia dintre cele mai mari religii ale
lumii, budismul.
Pe la 20
de ani, Francisc a luptat în războiul dintre Assisi și Perugia, fiind rănit și
luat prizonier. Grav
bolnav și aproape de moarte, el a cunoscut o transformare
interioară, care l-a dus treptat, după vindecare, la convertire. A trăit-o
atunci când Cristos i-a vorbit prin crucea din San Damiano, după cum 
Siddharta
a trăit Trezirea atunci când, renunțând la asceză, s-a așezat sub smochin.
Francisc a sărutat rănile unui lepros, a îmbrăcat saio – haina celor sărmani -
trăind în rugăciune și renunțând la toate avuțiile. Ulterior a început să
predice, cu încuviințarea papei Inocențiu al III-lea, strângând în jurul său un
grup de discipoli deciși să trăiască în smerenie și sărăcie, din muncă proprie.
Așa a întemeiat unul dintre cele mai importante 
ordine catolice, Ordinul
Franciscan. Francesco d'Assisi a fost
primul sfânt care a primit stigmatele. Viața sa a fost o ilustrare fidelă a
îndemnului „Predicați Evanghelia și, dacă totuși va fi nevoie, folosiți și
cuvintele!”, stârnind evident tensiuni în sânul Bisericii. 
După mai
multe încercări nereușite de a ajunge în Țara Sfântă, Francisc călătorește în
Egipt în toiul
celei de-a cincea cruciade. Sultanul Al-Khamil, un nepot al lui
Saladin, îi dă dreptul să viziteze locurile sacre și chiar să predice acolo,
iar Francisc se roagă și pentru adepții lui Allah. Un călugăr 
revoluționar,
care propovăduiește ecumenismul între două confruntări sângeroase între
creștini și musulmani! Sanctificat în 1128, la doi ani de la moartea sa, de
papa Grigore al IX-lea, Sfântul Francisc a fost declarat patron spiritual al
Italiei în 1939 de papa Pius al XII-lea. Cel care încercase să-i convertească
pe maurii din Spania și chiar pe sultanul Egiptului 
cunoștea și limba
animalelor, ba în mai multe rânduri predicase rândunelelor, la mănăstirea Eremo
delle Carceri, și chiar și lupilor agresivi. 
Ne
gândim la toate acestea în vreme ce călcăm pe urmele pașilor lui Francesco pe
străzile străvechi din
Assisi. Unii dintre noi, mai puțin rezistenți la șocul
cultural și spiritual, se refugiază la umbra unei terase în compania unor beri
binevenite. Ne pregătim să vizităm Basilica di Santa Chiara, lăcașul gotic unde
se află moaștele sfintei Clara de Assisi, cea care s-a 
alăturat mișcării
franciscane în 1212. E foarte cald și ghidul Michele ne înțelege, ba chiar
petrece câteva minute cu noi pe terasă. Un turist haios își plimbă cățelul
într-un cărucior de copil, un leu de piatră doarme ostenit la baza bisericii,
noi facem coadă la intrare și vizităm mormântul sfintei. E încărcată de spirit
biserica, se pare „God is inside”, că Dumnezeu e prezent și înăuntrul
lăcașului. Chipul 
sfintei a fost reconstituit pe computer și apoi în realitate
cu ajutorul unor artiști, totul emană aici spiritualitate iar liniștea este încărcată
de duhul marilor întâmplări ale trecutului. Zoli, neavând ce face, a reușit să
pozeze stema Ungariei în biserica Santa Chiara, nu reiese clar ce căuta acest
simbol acolo...
Pe când
ghidul ne plimba pe străzile din Assisi, vorbind de sfinți și de lăcașuri, am
făcut greșeala să îl
întreb de cele lumești, de cele mai bune restaurante din
oraș. Michele mi-a răspuns că toate vor fi dezvăluite la timpul lor. Acum, pe
drumul coborâtor de la Santa Chiara la San Francesco, cele două biserici care
domină orașul medieval, ghidul îmi arată Trattoria Palotta, un local de top la
care se ajunge printr-un gang pictat cu singura frescă renascentistă din oraș.
Vizavi găsim Templul 
Minervei, edificiu roman transformat în biserică barocă... Întregul
oraș roman pe care s-a clădit Assisi se află acum la cel puțin 5 metri sub
pământ, există și un tunel vizitabil, un culoar care te transportă înapoi în
timp, cu două mii de ani în urmă.
Din loc
în loc, clădirile medievale lasă loc unui peisaj tipic, cu vii și măslini, în mijlocul căruia 
tronează
orașul de jos, clădit pe locul unui lac secat acum o mie de ani. După ce
vizităm Plateola Santi Francisci Parvuli, dar și Chiesa Nuova, clădită pe locul
unde s-a aflat casa părinților lui Francisc și 
unde se presupune că acesta s-a fi
născut, pornim către cel mai important lăcaș al orașului. La
fântânile publice poți bea o apă foarte bună, ceea ce și facem pe rând,
înaintea unei poze cu grupul care coboară scările unui gang străvechi. Un pic
mai încolo zărim dealul pe care se înalță Basilica Sfântul Francisc. Înaintea
zidirii bisericii, locul se numea Colle del 
Inferno - Dealul Iadului, fiindcă
acolo erau spânzurați criminalii. O dată cu construirea bazilicii, colina a
devenit dealul paradisului...
Ghidul
Michele ne atârnă de gât receptoare cu căști și ne duce în biserică, pe două
dintre cele trei
niveluri ale sale, cripta, biserica inferioară și cea
superioară, explicând tot ce ni se arată ochilor. Am vizitat mormântul
sfântului, ne-am recules în aceeași liniște spirituală, apoi am văzut extraordinarele fresce ale lui Giotto, Visul Papei Inocențiu al III-lea,
Sfântul Francisc predicând păsărilor ș.a. Cu 24 de ani în urmă, 
lăcașul a fost
grav avariat în urma unui cutremur și patru oameni și-au pierdut viața,
evenimentul fiind filmat. Am ieșit din bazilica San Francesco copleșiți, în
soarele canicular, cu ochii la statuia de bronz a acestui cavaler pauper,
pacifist, ecumenic al creștinătății. Prima parte a șederii noastre în Assisi a
stat așadar sub semnul sacrului, însă ziua nici pe departe nu se sfârșise.
După o
masă copioasă la restaurantul hotelului, am zis să ieșim un pic prin oraș ca
niște profani
oenofili. Una din ușile hotelului dă chiar în strada abruptă pe
care poți ajunge la bazilica sfântului. De data aceasta ne-am oprit însă 
chiar
în ușa unei vinoteci, Tesori dell'Umbria. Adina a
plecat în căutarea unei cafenele, iar eu am rămas încremenit în localul cu
vinuri. Doar îi văzusem de la intrare pe Claudiu, Attila și Teodora degustând
ceva irezistibil. Ni s-a alăturat Cipri, aflat și el la plimbare și atras poate
de acel loc într-un mod magic și cât se poate de misterios.
Extaz
senzorial cu Chianti, Brunello și Sagrantino. Savurăm mai întâi un 2010 Rocca
delle Macìe Riserva di Fizzano Chianti Classico (Sangiovese, Cabernet, Merlot),
iar apoi adulmecăm un 2009 Val di Suga Poggio al Granchio Brunello di
Montalcino. Patronul se
entuziasmează și vorbește continuu cu noi. Corrado și
Maria sunt gazdele noastre, ea e din Serbia și e tinerică, el e trecut bine,
are o față expresivă, dramatică, un chip care exprimă bine încântarea că are
de-a face cu niște connaisseurs. Ne gratulează cu mai multe platouri cu prosciutto
și salami, toate excelente, iar la sfârșit deschid unul din vinurile preferate
ale patronului, am privilegiul să aleg anul: 2003! 
Acest Sagrantino di
Montefalco 25 Anniversario de la Arnaldo-Caprai bate în calitate lejer toate
vinurile băute și ne transportă în paradisul senzorial al oenofililor. Piele,
animal, toate ingredientele aromatice specifice vinurilor mari se regăsesc în
această licoare a Umbriei.
Plecăm
un pic amețiți, mai mult de plăcere decât de vinuri, fiindcă amicul Marco ne
așteaptă la hotel.
Ne duce în piața mare a orașului pentru un aperitivo, la o
terasă. Mașinile trec pe lângă noi pe aceste străzi abrupte, mereu în pantă,
pavate cu o piatră veșnică. Veșnice par și clădirile, zidite tot din 
piatră, cu
drugii lor metalici ieșind din pereți, cu ferestrele cu șolocaturi, cu
animăluțele care te privesc candid de la balcoanele din fier forjat, printre
ghivecele cu flori care curg de-a lungul zidurilor. După mai
multe pahare de Grechetto, o luăm către un restaurant ales de Marco pentru
cină.
Suim pe străzi înguste și dăm de un local intim, Ristorante degli Orti,
cu terasă pitită la intersecția a
două Via. Aperitivele sunt excelente, devorăm
salamurile și brânzeturile locale, apoi comandăm mai multe vinuri și un meniu
tradizionale con tipicita Umbre: strangozzi afla norcina (un fel de paste cu
ciuperci, ulei de măsline, salsiccia și smântână), salsiccia 
Umbra servita con
bruschetta franciscana, iar ca desert panna cotta sau sorbetto con limone.
Ne-am dedat și la scurtă degustare de vinuri, care a cuprins un frizzante de
început, Fresco, un Grechetto
Montefalco Nido del Falco 2019 de la Tenute Baldo
și un Rosso Montefalco 2018 de la aceeași cramă, cupaj de Sangiovese și
Sagrantino. Cam euforici,
către miezul nopții, am pornit cu Marco la plimbare către Biserica San
Francesco. Prilej de ședință foto nocturnă cu toată această străveche
splendoare urbană, un colier neprețuit din lucrătura căruia strălucesc
lăcașurile Domnului.
Galerie foto
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu