Ce poți să faci
în patru zile, în trei țări mitteleuropene, dacă ești pasionat de vin și de călătorii cu fir
roșu, alb sau rosé? De pildă, să iei de două ori masa în
Ungaria, la dus și întors, la restaurantele de la Lajosmizse și la pensiunea pescărească Fehértói de lângă Szeged. Să dormi două
nopți la Bad Blumau lângă spa-ul de cinci stele al lui Hundertwasser și să
te bălăcești de nenumărate
ori în Vulkania. Și tot acolo, să
guști Blaufränkisch-ul casei, să te pozezi
cu broscoiul-ceas, să faci ședință foto în halate albe, să deguști cârnații
locului și câte și mai câte... Apoi să treci în Südtirol, în mica Austrie a Italiei, pentru un tur al orășelului unde
șezi, pentru o vizită la o abație cvasimilenară și pentru un festival de vin
organizat pe
strada unui burg plin de șarm. Am uitat ceva? Foarte multe, poate
doar memoria aparatului foto este cea care rezistă, încercând să spună pe larg
poveștile ale căror personaje suntem, în care ne strecurăm parcă mânați de o
forță irezistibilă, de plăcerea de a ne trăi viața ca pe o călătorie, alături
de cei care împărtășesc aceeași chemare.
Înainte de
caniculă și de o altă degustare cu spumante, am zis să ne oferim un
miniconcendiu prin
părțile noastre de Europă. Am plecat cu trei mașini pe căi
oarecum diferite, dar care traversau Ungaria, Austria și nordul Italiei, având
să se reunească apoi la o pensiune din Mühlbach/Rio di Pusteria, comună din Südtirol sau Tirolul de Sud, cum vrem
să-i spunem. În această provincie autonomă italiană dibuisem, tot căutând pe
net, un
festival local de vin. Brixen Wine Festival reunește, în orașul omonim,
aproape douăzeci de producători locali de vin, durează patru ore și se
desfășoară „la arcade”, pe o stradă comercială din centrul urbei.

Miercuri,
traversam Ungaria, după o masă copioasă la Lajosmisze, însoțită de un Áldás Egri Bikavér 2015 de St. Andrea, vin asortat meniului. A fost o zi stranie, cu furtuni
răspândite pe toată întinderea pustei, cu nori de o frumusețe periculoasă, cu
șiroaie de apă pe autostradă. Constructorii maghiari au avut înțelepciunea să
realizeze în ultimii ani, parcă și pentru noi, o nouă autostradă spre Austria,
care
leagă Budapesta de Szombathely, via Győr. Așa că drumul până la Bad Blumau, unul dintre cele mai spectaculoase complexe
termale din lume, durează cinci ore pentru arădeni. La pensiunea la care tragem
de vreo 8-9 ani încoace am găsim parcarea plină de mașinile undițarilor care
participau la un concurs de pescuit desfășurat pe balta proprietarului. O veste
tristă ne întâmpină, doamna casei s-a prăpădit subit în primăvară, toate
sarcinile administrării pensiunii fiind preluate de soț și de fiica de 18 ani.

În băi, aceeași
magie ne cuprinde simțurile, când executăm ritualul drumului pe aleile cu pomi
care poartă nume, cu țarcuri de oi, cu râul Sagen care curge curat în albia lui
către un fluviu neștiut, cu
clădirile înecate de verdeață, iluminate parcă și
de o strălucire interioară a unui spirit care nu va părăsi locul niciodată.
Apoi urmează ritualul îmbrăcării halatelor albe, al potrivirii ceasurilor cu
care ne plătim plăcerile oenologice și gastronomice. Și cufundarea în apă, în dreptul tuturor jeturilor care izbucnesc după un program bine cunoscut,
când tocmai se aprind focurile de pe marginile piscinelor și fiecare înoată în
voia lui în această splendoare pe care un arhitect genial a lăsat-o moștenire
lumii. O duduie își duce în brațe iubitul peste tot, el devine aproape
imponderal în baia
termală, ca un prunc ce și-a uitat dimensiunile, plimbat de
mamă într-o apă protectoare având temperatura placentei. Suntem șase cu toții,
Claudiu și Adela au venit într-un Mercedes vintage, iar acum savurează pentru
întâia oară întâlnirea cu Bad Blumau. Cu Alex și Sorina ne reunim a doua zi în
Südtirol, căci ei au plecat tot miercuri
spre Viena, purtând de grijă unei ființe dragi. Chiar dacă ne lipsesc destui
prieteni, în ultima zi a călătoriei vom reuși totuși să ne strângem vreo zece
pe marginea piscinelor de la Bad Blumau, la un pahar de vorbă și de vin.

Austria e superbă
pe drum, îți oferă, chiar și pe autostradă, niște peisaje unice, îngrijite după
standarde chezaro-crăiești. Munții par îmblânziți datorită cabanelor și
bisericilor cocoțate la sute ori chiar mii de metri altitudine, pe pajiști
tunse la milimetru, de un verde special, austriac, cu variațiile sale dictate
de lumină, sub piscurile albăstrii ale Dolomiților, pe care un Dumnezeu grăbit
le-a retezat
imperfect cu dalta demiurgică. Nu ne prea dezmeticim când trecem
granița din Österreich în
Italia, pe lângă înscrisul cu steluțele Uniunii Europene, pe lângă monumentul și caserma care amintesc că pe aici s-au
dat crunte bătălii din Marele Război în urma cărora această parte de lume a
revenit statului italian. Noi am venit aici însă pentru motive mai pașnice,
care au legătură cu o anumită abație viticolă și cu un anume festival de vin.
Galerie foto: Abbazia di Novacella,
Austria și Südtirol pe drum,
Bad Blumau iar,
Brixen,
Crama abației,
Mühlbach
O petrecere
de rămas bun îți stârnește sentimente contradictorii, are în sine un dulce-amar
de trăiri, un
cumul de bucurii și tristeți în vreme ce derulezi filmul amintirilor,
în timp ce proiectezi în gând un viitor
neștiut. Ne-am bucurat și întristat așadar să ne numărăm, în șase vestici,
printre prietenii care au petrecut alături de Ghislain și Angela și de micul
Mathis, într-o
seară răcoroasă de iunie, o ultimă degustare de clipe înaintea
plecării lor spre Alsacia. Și dacă știm că pentru a-i revedea va trebui să
parcurgem peste o mie de kilometri, ceea ce se va întâmpla oricum și negreșit,
ne consolează gândul că undeva pe dealurile Drăgășanilor continuă să locuiască
alți doi prieteni de cursă lungă, Oliver și Raluca Bauer, gazde perfecte ale acestui
bye bye party.

În noaptea
de dinaintea plecării spre Drăgășani n-am prea dormit, așa că a fost un drum
dificil, cu atât
mai mult cu cât aveam să parcurgem cu viteza melcului multe
zeci de kilometri în urma unui convoi militar. Pe Valea Oltului, am realizat că
ne urmărea un Jeep șic condus de Marco Feltrin, oenologul de la Petro Vaselo, și el
invitat la petrecerea care urma să aibă loc la Casa Bauer. Am tras la Hotel
Kilometrul Zero, un loc bine știut de toți călătorii oenofili, apoi am ajuns cu
două taxiuri pe vârf de deal, în locul cu belvedere în care Oliver și Raluca au
clădit una dintre cele mai noi și mai frumoase crame ale Drăgășanilor.

Erau mai
toți acolo, gazdele, prietenii Ghislain și Angela, alături de micuțul lor, vreo
douaăzeci de invitați, printre care Cornel Sandu, Călin de la Cluuuuj, Alina
Iancu, Silviu Șerban și Alexandra sa, Horia Hasnaș și Adina sa. Un purceluș la
proțap umplea atmosfera de arome familiare, în frapiere ședeau niște vinuri superbe
purtând
semnătura celor doi oenologi emblematici ai Drăgășanilor, boxele imense
ale lui Oliver vibrau în ritmuri tot mai dansante. Un mic paradis cu largă vedere la Olt, cu vânt și
nori cu soare, cu anotimpuri care se schimbă de la o clipă la alta. I-am
îmbrățișat pe cei mai apropiați. Cu Călin de la Cluuuuj am vorbit despre țuici,
Angela ne-a servit cu o răcoritoare din melasă, Mathis se juca alături
cu
brum-brum, Alina poza lumea cu o dronă lătrată de câinii prosperi ai cramei,
Horia făcea în mod inspirat pe DJ-ul, Zoli dansa frenetic pe melodiile
tinereții, am fost serviți cu bunătăți de tot felul, Dan s-a cufundat într-un
șezlong cu vedere la râu, florile erau răsturnate de vânt. Ne-am amintit de
cheful de ziua lui Oliver, când o furtună teribilă a răvăşit viile și fațada
cramei, când am înserat la lumina lumânărilor, în fața unor magnumuri cu licori
greu de povestit.

Poate că am
filmat și înregistrat totul și altfel decât cu aparatele Canon, cu telefoanele
Samsung, cu
dronele de rigoare, poate că ochiul real a cuprins și salvat totul
într-un fișier cuprinzător, plasat într-un cotlon al sufletului. Un curcubeu
s-a arătat parcă anume pentru noi toți, deasupra Oltului etern. O punte, o
scară spre cer, un loc de trecere, semnul armoniei
universului, un legământ,
anunțând un eveniment fericit, o reînnoire... O vreme am vorbit fericiți, am
sorbit vinuri, am gustat purcelușul, nu am conștientizat emoția acestei
întâlniri. Abia atunci când Oliver și-a rostit discursul de despărțire, evocând
momentele unei prietenii legate între niște străini mutați pe dealurile
Olteniei pentru a face vinul cel mai bun, ochii ni s-au umplut de lacrimi. Ne-am
dat seama că nu numai Crama Avincis, în toată minunăția ei arhitecturală, nu va mai fi aceeași din punct de vedere
afectiv, ci
și Drăgășanii se vor schimba pentru noi. Și pentru că nu am
putut alunga acest gând, am găsit de cuviință să facem câte ceva, orice, să ne
plimbăm printre pomii lui Oliver, să gustăm un Sauvignonasse, să fotografiem apusul,
să mângâiem cățelușa Schela.

Să mai spunem că
am avut bucuria să sărbătorim pe cineva care a împlinit frumoasa vârstă de 8+3
ani,
că tortul a fost delicios, că ochiul dronei și-a șters și el o lacrimă
întâmplătoare, că seara a venit cu vânt și cu frig. Unii dintre noi, mai
nedormiți, au părăsit timpuriu party-ul, care avea să se întindă târziu în
noapte. Se spune că vinurile destupate de Oliver, din sticle de toate mărimile,
au fost pe măsura emoției acestei despărțiri.

A doua zi a venit
ploioasă și tulbure. Un after party cu burgeri gătiți magistral de Oliver ne-a
adunat iarăși la Casa Bauer. Cățeii hedoniști ai locului dormeau cu nasul în
delicatese, Dan a avut grijă să închine un pahar imens cu dopuri în cinstea
evenimentului, Raluca ne-a servit cu multe vinuri dorite. I-am îmbrățișat apoi
pe Mathis, Angela și Ghislain, cei care peste câteva săptămâni aveau să-și
înceapă aventura în noua-vechea lor patrie. Acolo, în Alsacia, lângă
Strasbourg, pe o mică proprietate viticolă, vor întemeia un nou regat al vinului
cel bun, iar noi abia așteptăm să-i revedem printre lujerii viei, printre baricurile
cramei, la un pahar de vorbă cu accente uşor spaniole, ușor româneşti, un pic
englezeşti dar foarte franţuzeşti. Au
revoir... et à bientôt aşadar, dragii noştri prieteni!
Să vă spun iar
cum a fost. Era prin iarna anilor 1986/1987. Mircea, nepotul meu, un ghemotoc
botezat
de nașii mei dintotdeauna, scâncea în brațele cuiva, în apartamentul de
bloc din Calea Soarelui comunist. În jur, numai fabrici și uzine și un frig
sovietic cu miros de detergenți, de negru de fum, de industrie definitivă și
zadarnică. Însă câtă splendoare, câtă fericire în sânul familiilor flămânde de
la bloc, pe care Tatabun le hrănea cu porci și curcani și cu toate păsările
casei, crescute șontîc-șontîc de Muma și cărate de Bati cu plasa de rafie în
trenul Marinică, al navetiștilor pe ruta Reșița-Timișoara.

Dau iară
înapoi filmul amintirii, atâtea frânturi nescanate cuibărite într-un colț de
suflet. Derulez ca la cinematograful sătesc, aranjez înainte și înapoi rola,
uneori filmul o ia razna, se încâlcește, îl pun la loc, câți kilometri de rolă
măsoară oare memoria afectivă, câți terabiți alocăm unei singure ființe iubite
pe hardul extern al nostalgiei? Toate copilăriile din celălalt mileniu,
frânturi din fericirea propriei ființe și din fericirile altora apar pe ecranul
alb-negru, plin de imperfecțiuni, al căminului cultural, cu serbările sale
școlare, cu
Doamna și Tovarășa, cu mirosul de podele unse cu motorină, iar am
încurcat anii. Acestea sunt amintirile mele și ale fratelui și prietenului meu zis
Ceacea, împreună cu care vânam lei prin pădurile de băgrini, și nu de cedri,
ale celuilalt mileniu, ale celeilate ultime jumătăți de veac comuniste.

Așadar eram
așa de fericiți pe timpul lui Stalin/Dej/Kiwi Stoica/Ceaușescu, fiind atât de
tineri! Pe
urmă el, Ceacea, a crescut, s-a făcut inginer și ziarist - ori poate
invers, nici nu mai știu - la Cimișoara,
a părăsit satul poveștii de început, a scris poezii, a primit cheia liceului
industrial, și nu iarba fiarelor, s-a căsătorit cu iubita din corespondență și
a avut doi fii, cu copilăria lor de la bloc, pe o platformă industrială cu
troleibuze, pancarde cu „Trăiască” și „Jos” și „Pace”. Mihai, Ai, era primul
născut, și blond, și mic, și înfrigurat, veșnic nemulțumit în scâncetul
său,
poate din pricina lumii aceleia, poate din cauza astmului de P+4. Mircea s-a arătat pe lume doi ani mai
târziu, fratele mai mic, un pic mai blând, un pic mai cuminte, în ultimul
cincinal de RSR. Erau cozi și era foamete, însă noi eram cu toții inconștient
de fericiți, de parcă mizeria lumii nici nu mai conta. A venit ‘89 și o
oarecare schimbare, cu buticuri de tablă și sucuri la pet, iar ei, copiii lui
Ceacea cu care
mă băteam cu perne în dormitorul din Calea Soarelui, creșteau
încet în fața unui computer precar, copiii noii lumi, de tranziție. Mihai avea
să se facă inginer când avea să fie mare, Mircea - arhitect. Eu încă nu mă
hotărâsem, deși eram deja ziarist cu diplomă de politehnist și crescusem și mai
mare.

Dintr-odată, unii
dintre noi s-au trezit în anul 2000, când nici nu mai eram copii, pe la ziarele
noastre și
cabinetele și școlile noastre, în mijlocul unei lumi în continuă
transformare. Ne-au cotropit supermarketurile, multinaționalele, creditele,
cererea și oferta, am încercat să înotăm în șuvoi iar
plăcerea a fost de partea
noastră. Mihai, fratele mai mare, a devenit, cum spuneam, globetrotter IT-ist,
Mircea s-a făcut arhitect, s-au căsătorit pe rând, în virtutea unei concurențe
aproape vegetale, însă frățești. Cum noi, aștia, Uca și Tuti de Arad, ăștia mai
mari, transformasem ziarele pe la care am lucrat, dar și cabinetele
radiologice/stomatologice în club de vin, am zis să ținem acolo nunțile și botezurile.

Primul sărbătorit a fost Mihai, cu nunta sa intempestivă dar șic, o nuntă cu
degustare în dormitorul bunicii, în care eu și Adina, povestitorul și iubita
sa, sărbătorisem căsătoria cu mulți-mulți ani în urmă, vegheați de îngerul
păzitor al casei și familiei, dar și de cei mai grozavi părinți, nași și
prieteni din lume. Mircea se căsătorise însă primul, cu un an în urmă, luând-o
înainte fratelui mai mare și emigrând apoi în Germania, alături de iubita sa
extrem de timișoreană și cam nemțoaică, la care ajunsesem să ținem cu toții. Și
într-un septembrie trecut au adus-o pe lume pe Sofia, prilej de bucurie fără
margini, totuși nemaiîntâlnită, deși
atât de des repetată de ființele umane. Căci
e lucru bine știut că bărbații din familia asta, a noastră, care altminteri poartă
curiosul dar generosul nume de Sămânță/Sămînță (o vocală a fost mereu la cheremul funcționarilor agramați ori stupefiați care ne-au transcris numele în
catastife de RPR ori RSR), nu sunt în stare să nască/dea viață/elaboreze
fetițe, care sunt ființe mai complexe, delicate și complicate decât restul
ființelor umane.

Sofia e atât de faină și haioasă în felul ei, că ne-am
îndrăgostit cu toții de ea și nici nu mai putem să o lăsăm din brațe, de când
am cunoscut-o pe Skype, dar și în mod real, adusă în coșuleț de Mircea în scop
firesc de botezare la o biserică timișoreană. O scumpete de
copil, care
comunică firesc cu toată lumea și zâmbește și înțelege totul, iubirea care o
înconjoară,
sunetele orașului, mirosul primăvăratic al lumii. Cum să nu o iei în brațe, cum să nu dansezi cu ea, cum să nu o săruți și să nu o zbori prin aerul
fericirii prezente, cum să nu-i organizezi un botez cu tort și degustare, cu
toți cei dragi în jur, părinți și rude venite din Aachen, uichiți studenți care
tocmai au trebuit să zboare la Eindhoven, bunicuțe topite de grijă, bunici
topiți de dragoste, nași minunați care le însoțesc devenirea?

Asta am și făcut,
primul botez în clubul Vestik a fost cel al Sofiei, fetița de arhitecți
timișoreni care știe să surâdă atât de frumos pentru toată lumea, să pozeze
pentru fotograful acreditat să surprindă momentele de grație, să tragă de biblia
preotului botezător, să
confunde sticlele de vin din club cu imense
jucării-biberoane, să guste din ochelarii lui Uca – bunicul iubitor și perplex
care valsează cu ea prin odăile bunicii. La botez am mai avut un micuț printre
noi, un Mihai în miniatură, zis și Tudor, căci nu am apucat să vă spun că
fratele mai mare al lui
Mircea s-a căsătorit între timp și a devenit el însuși
tătic de câteva luni. La un moment dat, un reporter atent chiar a putut surprinde
două bunicuțe sub vișinul și cireșul curții, fiecare legănând căruciorul de
care răspundea, unul
roz-roșietic, cu fetiță adormită, și altul albăstriu, cu
băiețel somnoros, sub fructele care încercau încetișor să se coacă sub soarele
prea timid de sfârșit de aprilie. Între timp, noi, cei mari, am avut grijă să
sărbătorim totul cu niște Fetești Negre și Merlot-uri, cu dulci Muscaturi și Tămâioase,
cu Frize petiante și Prosecco-uri rosé de pe la cramele românești ori de pretutindeni, care au însoțit un meniu gourmet elaborat prin grija prietenilor noștri Ja&Giuliano.

Sper că ați
înțeles totul. Că aici s-a făcut vorbire de primul botez ținut în clubul nostru
de vin. Că la
botezul ei, Sofia a fost minunată. Și poate că a stăpânit mai
bine momentul în sine chiar decât părintele care a oficiat ceremonia religioasă
și decât emoționații și grijuliii părinți veniți de departe, din Germania de
rezidență, de la 1.500 de km de speranțe și zbateri cu folos. Și atunci cum să
nu fii extaziat de fericirea lor, a Sofiei, fetița cea mai iubită de pe lume și
din familia noastră, de fericirea părinților și bunicilor ei, de zâmbetul acela
unic, de mirosul de copil care este mirosul lui Dumnezeu?