Reportaj la pahar în Mitteleuropa (I). Magie și Blaufränkisch la Bad Blumau

 Ce poți să faci în patru zile, în trei țări mitteleuropene, dacă ești pasionat de vin și de călătorii cu fir roșu, alb sau rosé? De pildă, să iei de două ori masa în Ungaria, la dus și întors, la restaurantele de la Lajosmizse și la pensiunea pescărească Fehértói de lângă Szeged. Să dormi două nopți la Bad Blumau lângă spa-ul de cinci stele al lui Hundertwasser și să te bălăcești de nenumărate ori în Vulkania. Și tot acolo, să guști Blaufränkisch-ul casei, să te pozezi cu broscoiul-ceas, să faci ședință foto în halate albe, să deguști cârnații locului și câte și mai câte... Apoi să treci în  Südtirol, în mica Austrie a Italiei, pentru un tur al orășelului unde șezi, pentru o vizită la o abație cvasimilenară și pentru un festival de vin organizat pe strada unui burg plin de șarm. Am uitat ceva? Foarte multe, poate doar memoria aparatului foto este cea care rezistă, încercând să spună pe larg poveștile ale căror personaje suntem, în care ne strecurăm parcă mânați de o forță irezistibilă, de plăcerea de a ne trăi viața ca pe o călătorie, alături de cei care împărtășesc aceeași chemare.
 

Înainte de caniculă și de o altă degustare cu spumante, am zis să ne oferim un miniconcendiu prin părțile noastre de Europă. Am plecat cu trei mașini pe căi oarecum diferite, dar care traversau Ungaria, Austria și nordul Italiei, având să se reunească apoi la o pensiune din Mühlbach/Rio di Pusteria, comună din Südtirol sau Tirolul de Sud, cum vrem să-i spunem. În această provincie autonomă italiană dibuisem, tot căutând pe net, un festival local de vin. Brixen Wine Festival reunește, în orașul omonim, aproape douăzeci de producători locali de vin, durează patru ore și se desfășoară „la arcade”, pe o stradă comercială din centrul urbei.  

Miercuri, traversam Ungaria, după o masă copioasă la Lajosmisze, însoțită de un Áldás Egri Bikavér 2015 de St. Andrea, vin asortat meniului. A fost o zi stranie, cu furtuni răspândite pe toată întinderea pustei, cu nori de o frumusețe periculoasă, cu șiroaie de apă pe autostradă. Constructorii maghiari au avut înțelepciunea să realizeze în ultimii ani, parcă și pentru noi, o nouă autostradă spre Austria, care leagă Budapesta de Szombathely, via Győr. Așa că drumul până la Bad Blumau, unul dintre cele mai spectaculoase complexe termale din lume, durează cinci ore pentru arădeni. La pensiunea la care tragem de vreo 8-9 ani încoace am găsim parcarea plină de mașinile undițarilor care participau la un concurs de pescuit desfășurat pe balta proprietarului. O veste tristă ne întâmpină, doamna casei s-a prăpădit subit în primăvară, toate sarcinile administrării pensiunii fiind preluate de soț și de fiica de 18 ani. 

În băi, aceeași magie ne cuprinde simțurile, când executăm ritualul drumului pe aleile cu pomi care poartă nume, cu țarcuri de oi, cu râul Sagen care curge curat în albia lui către un fluviu neștiut, cu clădirile înecate de verdeață, iluminate parcă și de o strălucire interioară a unui spirit care nu va părăsi locul niciodată. Apoi urmează ritualul îmbrăcării halatelor albe, al potrivirii ceasurilor cu care ne plătim plăcerile oenologice și gastronomice. Și cufundarea în apă, în dreptul tuturor jeturilor care izbucnesc după un program bine cunoscut, când tocmai se aprind focurile de pe marginile piscinelor și fiecare înoată în voia lui în această splendoare pe care un arhitect genial a lăsat-o moștenire lumii. O duduie își duce în brațe iubitul peste tot, el devine aproape imponderal în baia termală, ca un prunc ce și-a uitat dimensiunile, plimbat de mamă într-o apă protectoare având temperatura placentei. Suntem șase cu toții, Claudiu și Adela au venit într-un Mercedes vintage, iar acum savurează pentru întâia oară întâlnirea cu Bad Blumau. Cu Alex și Sorina ne reunim a doua zi în Südtirol, căci ei au plecat tot miercuri spre Viena, purtând de grijă unei ființe dragi. Chiar dacă ne lipsesc destui prieteni, în ultima zi a călătoriei vom reuși totuși să ne strângem vreo zece pe marginea piscinelor de la Bad Blumau, la un pahar de vorbă și de vin. 

Austria e superbă pe drum, îți oferă, chiar și pe autostradă, niște peisaje unice, îngrijite după standarde chezaro-crăiești. Munții par îmblânziți datorită cabanelor și bisericilor cocoțate la sute ori chiar mii de metri altitudine, pe pajiști tunse la milimetru, de un verde special, austriac, cu variațiile sale dictate de lumină, sub piscurile albăstrii ale Dolomiților, pe care un Dumnezeu grăbit le-a retezat imperfect cu dalta demiurgică. Nu ne prea dezmeticim când trecem granița din Österreich în Italia, pe lângă înscrisul cu steluțele Uniunii Europene, pe lângă monumentul și caserma care amintesc că pe aici s-au dat crunte bătălii din Marele Război în urma cărora această parte de lume a revenit statului italian. Noi am venit aici însă pentru motive mai pașnice, care au legătură cu o anumită abație viticolă și cu un anume festival de vin.


Galerie foto: Abbazia di Novacella, Austria și Südtirol pe drum, Bad Blumau iar, Brixen, Crama abației, Mühlbach

O mie și una de emoții la petrecerea de rămas bun a prietenilor noștri Angela și Ghislain

O petrecere de rămas bun îți stârnește sentimente contradictorii, are în sine un dulce-amar de trăiri, un cumul de bucurii și tristeți în vreme ce derulezi filmul amintirilor,  în timp ce proiectezi în gând un viitor neștiut. Ne-am bucurat și întristat așadar să ne numărăm, în șase vestici, printre prietenii care au petrecut alături de Ghislain și Angela și de micul Mathis, într-o seară răcoroasă de iunie, o ultimă degustare de clipe înaintea plecării lor spre Alsacia. Și dacă știm că pentru a-i revedea va trebui să parcurgem peste o mie de kilometri, ceea ce se va întâmpla oricum și negreșit, ne consolează gândul că undeva pe dealurile Drăgășanilor continuă să locuiască alți doi prieteni de cursă lungă, Oliver și Raluca Bauer, gazde perfecte ale acestui bye bye party.

 

În noaptea de dinaintea plecării spre Drăgășani n-am prea dormit, așa că a fost un drum dificil, cu atât mai mult cu cât aveam să parcurgem cu viteza melcului multe zeci de kilometri în urma unui convoi militar. Pe Valea Oltului, am realizat că ne urmărea un Jeep șic condus de Marco Feltrin, oenologul de la Petro Vaselo, și el invitat la petrecerea care urma să aibă loc la Casa Bauer. Am tras la Hotel Kilometrul Zero, un loc bine știut de toți călătorii oenofili, apoi am ajuns cu două taxiuri pe vârf de deal, în locul cu belvedere în care Oliver și Raluca au clădit una dintre cele mai noi și mai frumoase crame ale Drăgășanilor.

 

Erau mai toți acolo, gazdele, prietenii Ghislain și Angela, alături de micuțul lor, vreo douaăzeci de invitați, printre care Cornel Sandu, Călin de la Cluuuuj, Alina Iancu, Silviu Șerban și Alexandra sa, Horia Hasnaș și Adina sa. Un purceluș la proțap umplea atmosfera de arome familiare, în frapiere ședeau niște vinuri superbe purtând semnătura celor doi oenologi emblematici ai Drăgășanilor, boxele imense ale lui Oliver vibrau în ritmuri tot mai dansante. Un mic paradis cu largă vedere la Olt, cu vânt și nori cu soare, cu anotimpuri care se schimbă de la o clipă la alta. I-am îmbrățișat pe cei mai apropiați. Cu Călin de la Cluuuuj am vorbit despre țuici, Angela ne-a servit cu o răcoritoare din melasă, Mathis se juca alături cu brum-brum, Alina poza lumea cu o dronă lătrată de câinii prosperi ai cramei, Horia făcea în mod inspirat pe DJ-ul, Zoli dansa frenetic pe melodiile tinereții, am fost serviți cu bunătăți de tot felul, Dan s-a cufundat într-un șezlong cu vedere la râu, florile erau răsturnate de vânt. Ne-am amintit de cheful de ziua lui Oliver, când o furtună teribilă a răvăşit viile și fațada cramei, când am înserat la lumina lumânărilor, în fața unor magnumuri cu licori greu de povestit.

 

Poate că am filmat și înregistrat totul și altfel decât cu aparatele Canon, cu telefoanele Samsung, cu dronele de rigoare, poate că ochiul real a cuprins și salvat totul într-un fișier cuprinzător, plasat într-un cotlon al sufletului. Un curcubeu s-a arătat parcă anume pentru noi toți, deasupra Oltului etern. O punte, o scară spre cer, un loc de trecere, semnul armoniei universului, un legământ, anunțând un eveniment fericit, o reînnoire... O vreme am vorbit fericiți, am sorbit vinuri, am gustat purcelușul, nu am conștientizat emoția acestei întâlniri. Abia atunci când Oliver și-a rostit discursul de despărțire, evocând momentele unei prietenii legate între niște străini mutați pe dealurile Olteniei pentru a face vinul cel mai bun, ochii ni s-au umplut de lacrimi. Ne-am dat seama că nu numai Crama Avincis, în toată minunăția ei arhitecturală,  nu va mai fi aceeași din punct de vedere afectiv, ci și Drăgășanii se vor schimba pentru noi. Și pentru că nu am putut alunga acest gând, am găsit de cuviință să facem câte ceva, orice, să ne plimbăm printre pomii lui Oliver, să gustăm un Sauvignonasse, să fotografiem apusul, să mângâiem cățelușa Schela.

 

Să mai spunem că am avut bucuria să sărbătorim pe cineva care a împlinit frumoasa vârstă de 8+3 ani, că tortul a fost delicios, că ochiul dronei și-a șters și el o lacrimă întâmplătoare, că seara a venit cu vânt și cu frig. Unii dintre noi, mai nedormiți, au părăsit timpuriu party-ul, care avea să se întindă târziu în noapte. Se spune că vinurile destupate de Oliver, din sticle de toate mărimile, au fost pe măsura emoției acestei despărțiri.

 

A doua zi a venit ploioasă și tulbure. Un after party cu burgeri gătiți magistral de Oliver ne-a adunat iarăși la Casa Bauer. Cățeii hedoniști ai locului dormeau cu nasul în delicatese, Dan a avut grijă să închine un pahar imens cu dopuri în cinstea evenimentului, Raluca ne-a servit cu multe vinuri dorite. I-am îmbrățișat apoi pe Mathis, Angela și Ghislain, cei care peste câteva săptămâni aveau să-și înceapă aventura în noua-vechea lor patrie. Acolo, în Alsacia, lângă Strasbourg, pe o mică proprietate viticolă, vor întemeia un nou regat al vinului cel bun, iar noi abia așteptăm să-i revedem printre lujerii viei, printre baricurile cramei, la un pahar de vorbă cu accente uşor spaniole, ușor româneşti, un pic englezeşti dar foarte franţuzeşti. Au revoir... et à bientôt aşadar, dragii noştri prieteni!

 

Galerie foto

Primul botez în clubul bunicii a fost cel al Sofiei, dragostea noastră

Să vă spun iar cum a fost. Era prin iarna anilor 1986/1987. Mircea, nepotul meu, un ghemotoc botezat de nașii mei dintotdeauna, scâncea în brațele cuiva, în apartamentul de bloc din Calea Soarelui comunist. În jur, numai fabrici și uzine și un frig sovietic cu miros de detergenți, de negru de fum, de industrie definitivă și zadarnică. Însă câtă splendoare, câtă fericire în sânul familiilor flămânde de la bloc, pe care Tatabun le hrănea cu porci și curcani și cu toate păsările casei, crescute șontîc-șontîc de Muma și cărate de Bati cu plasa de rafie în trenul Marinică, al navetiștilor pe ruta Reșița-Timișoara.

 

Dau iară înapoi filmul amintirii, atâtea frânturi nescanate cuibărite într-un colț de suflet. Derulez ca la cinematograful sătesc, aranjez înainte și înapoi rola, uneori filmul o ia razna, se încâlcește, îl pun la loc, câți kilometri de rolă măsoară oare memoria afectivă, câți terabiți alocăm unei singure ființe iubite pe hardul extern al nostalgiei? Toate copilăriile din celălalt mileniu, frânturi din fericirea propriei ființe și din fericirile altora apar pe ecranul alb-negru, plin de imperfecțiuni, al căminului cultural, cu serbările sale școlare, cu Doamna și Tovarășa, cu mirosul de podele unse cu motorină, iar am încurcat anii. Acestea sunt amintirile mele și ale fratelui și prietenului meu zis Ceacea, împreună cu care vânam lei prin pădurile de băgrini, și nu de cedri, ale celuilalt mileniu, ale celeilate ultime jumătăți de veac comuniste.

 

Așadar eram așa de fericiți pe timpul lui Stalin/Dej/Kiwi Stoica/Ceaușescu, fiind atât de tineri! Pe urmă el, Ceacea, a crescut, s-a făcut inginer și ziarist - ori poate invers, nici nu mai știu -  la Cimișoara, a părăsit satul poveștii de început, a scris poezii, a primit cheia liceului industrial, și nu iarba fiarelor, s-a căsătorit cu iubita din corespondență și a avut doi fii, cu copilăria lor de la bloc, pe o platformă industrială cu troleibuze, pancarde cu „Trăiască” și „Jos” și „Pace”. Mihai, Ai, era primul născut, și blond, și mic, și înfrigurat, veșnic nemulțumit în scâncetul său, poate din pricina lumii aceleia, poate din cauza astmului de P+4. Mircea s-a arătat pe lume doi ani mai târziu, fratele mai mic, un pic mai blând, un pic mai cuminte, în ultimul cincinal de RSR. Erau cozi și era foamete, însă noi eram cu toții inconștient de fericiți, de parcă mizeria lumii nici nu mai conta. A venit ‘89 și o oarecare schimbare, cu buticuri de tablă și sucuri la pet, iar ei, copiii lui Ceacea cu care mă băteam cu perne în dormitorul din Calea Soarelui, creșteau încet în fața unui computer precar, copiii noii lumi, de tranziție. Mihai avea să se facă inginer când avea să fie mare, Mircea - arhitect. Eu încă nu mă hotărâsem, deși eram deja ziarist cu diplomă de politehnist și crescusem și mai mare.

 

Dintr-odată, unii dintre noi s-au trezit în anul 2000, când nici nu mai eram copii, pe la ziarele noastre și cabinetele și școlile noastre, în mijlocul unei lumi în continuă transformare. Ne-au cotropit supermarketurile, multinaționalele, creditele, cererea și oferta, am încercat să înotăm în șuvoi iar plăcerea a fost de partea noastră. Mihai, fratele mai mare, a devenit, cum spuneam, globetrotter IT-ist, Mircea s-a făcut arhitect, s-au căsătorit pe rând, în virtutea unei concurențe aproape vegetale, însă frățești. Cum noi, aștia, Uca și Tuti de Arad, ăștia mai mari, transformasem ziarele pe la care am lucrat, dar și cabinetele radiologice/stomatologice în club de vin, am zis să ținem acolo nunțile și botezurile. 

 

Primul sărbătorit a fost Mihai, cu nunta sa intempestivă dar șic, o nuntă cu degustare în dormitorul bunicii, în care eu și Adina, povestitorul și iubita sa, sărbătorisem căsătoria cu mulți-mulți ani în urmă, vegheați de îngerul păzitor al casei și familiei, dar și de cei mai grozavi părinți, nași și prieteni din lume. Mircea se căsătorise însă primul, cu un an în urmă, luând-o înainte fratelui mai mare și emigrând apoi în Germania, alături de iubita sa extrem de timișoreană și cam nemțoaică, la care ajunsesem să ținem cu toții. Și într-un septembrie trecut au adus-o pe lume pe Sofia, prilej de bucurie fără margini, totuși nemaiîntâlnită, deși atât de des repetată de ființele umane. Căci e lucru bine știut că bărbații din familia asta, a noastră, care altminteri poartă curiosul dar generosul nume de Sămânță/Sămînță (o vocală a fost mereu la cheremul funcționarilor agramați ori stupefiați care ne-au transcris numele în catastife de RPR ori RSR), nu sunt în stare să nască/dea viață/elaboreze fetițe, care sunt ființe mai complexe, delicate și complicate decât restul ființelor umane. 

 

Sofia e atât de faină și haioasă în felul ei, că ne-am îndrăgostit cu toții de ea și nici nu mai putem să o lăsăm din brațe, de când am cunoscut-o pe Skype, dar și în mod real, adusă în coșuleț de Mircea în scop firesc de botezare la o biserică timișoreană. O scumpete de copil, care comunică firesc cu toată lumea și zâmbește și înțelege totul, iubirea care o înconjoară, sunetele orașului, mirosul primăvăratic al lumii. Cum să nu o iei în brațe, cum să nu dansezi cu ea, cum să nu o săruți și să nu o zbori prin aerul fericirii prezente, cum să nu-i organizezi un botez cu tort și degustare, cu toți cei dragi în jur, părinți și rude venite din Aachen, uichiți studenți care tocmai au trebuit să zboare la Eindhoven, bunicuțe topite de grijă, bunici topiți de dragoste, nași minunați care le însoțesc devenirea?

 

Asta am și făcut, primul botez în clubul Vestik a fost cel al Sofiei, fetița de arhitecți timișoreni care știe să surâdă atât de frumos pentru toată lumea, să pozeze pentru fotograful acreditat să surprindă momentele de grație, să tragă de biblia preotului botezător, să confunde sticlele de vin din club cu imense jucării-biberoane, să guste din ochelarii lui Uca – bunicul iubitor și perplex care valsează cu ea prin odăile bunicii. La botez am mai avut un micuț printre noi, un Mihai în miniatură, zis și Tudor, căci nu am apucat să vă spun că fratele mai mare al lui Mircea s-a căsătorit între timp și a devenit el însuși tătic de câteva luni. La un moment dat, un reporter atent chiar a putut surprinde două bunicuțe sub vișinul și cireșul curții, fiecare legănând căruciorul de care răspundea, unul roz-roșietic, cu fetiță adormită, și altul albăstriu, cu băiețel somnoros, sub fructele care încercau încetișor să se coacă sub soarele prea timid de sfârșit de aprilie. Între timp, noi, cei mari, am avut grijă să sărbătorim totul cu niște Fetești Negre și Merlot-uri, cu dulci Muscaturi și Tămâioase, cu Frize petiante și Prosecco-uri rosé de pe la cramele românești ori de pretutindeni, care au însoțit un meniu gourmet elaborat prin grija prietenilor noștri Ja&Giuliano.

 

Sper că ați înțeles totul. Că aici s-a făcut vorbire de primul botez ținut în clubul nostru de vin. Că la botezul ei, Sofia a fost minunată. Și poate că a stăpânit mai bine momentul în sine chiar decât părintele care a oficiat ceremonia religioasă și decât emoționații și grijuliii părinți veniți de departe, din Germania de rezidență, de la 1.500 de km de speranțe și zbateri cu folos. Și atunci cum să nu fii extaziat de fericirea lor, a Sofiei, fetița cea mai iubită de pe lume și din familia noastră, de fericirea părinților și bunicilor ei, de zâmbetul acela unic, de mirosul de copil care este mirosul lui Dumnezeu?

 

Mai multe imagini