Poveşti adevărate despre Rusalii, bunici şi vinul deportării

Între două pahare de vin alb, în liniştea răcoroasă a pivniţei, amintirile răbufnesc şi se preschimbă aproape fără voie în litere şi imagini. În iunie sunt cel puţin două date triste despre care poţi vorbi pe orice fel de blog, fie el şi de vin. Nu despre mineriadă, morloci şi distrugători de maşini de scris automate mi-am propus însă să scriu aici şi acum, ci despre deportare. Despre drama familiei mele şi a altor 40.000 de suflete din vestul României care într-o noapte de iunie a anului 1951 s-au trezit înconjurate de mitraliere şi soldaţi şi aruncate în vagoane de marfă să ia calea Bărăganului.
Mă îndeletnicesc de la o vreme cu scanarea vechilor poze de familie, cu crearea unei baze de date afective în care să încapă toţi părinţii, mumele şi străbunicii şi toate clipele surprinse cândva de aparatul de fotografiat. Ei, bătrânii care nu mai sunt ori care nici măcar nu au ajuns să îmbătrânească, privesc trist din pozele îngălbenite, pătate de vreme, de zgârietura timpului. Eu trec cu lumina scanner-ului peste ei, într-o încercare disperată de a-i cunoaşte mai bine dincolo de timp, în suferinţa lor, în umanitatea lor, în revolta lor. Apoi le retuşez chipurile şi decorul cu ajutorul creionului magic al computerului, ştergând scamele şi petele şi îndoiturile şi urmele lacrimilor, reconstruindu-le trăsăturile străbătute de albiile uzurii de tot felul. În final, după exerciţiul extenuant de purificare, mi se par mai calmi, mai împăcaţi cu eternitatea lor, cu mine însumi şi cu lumea de ieri, cu istoria barbară care a trecut cu şenilele peste întreaga lor viaţă. Muma şi Tăicuţu, Moş Ion şi Baba Lena, Tata Pătru cel dispărut în Caucaz, cu toţii şed în faţa mea, în lumea lor sepia, cu opinci ori cizme Birghel, cu căruţe şi sape, cu studiouri foto cu flori pe mese rotunde, cu chipuri de regi înrămate pe un perete cenuşiu. Îi văd adunaţi în faţa caselor bătrâne ale satelor ori lângă colibele acoperite cu stuf ale Bărăganului, aşteptând să le spună cineva o vorbă bună, o dare de seamă precisă despre soarta nepoţilor şi strănepoţilor, a cailor şi a pământului, a averilor şi a lui Dumnezeu. Despre soarta lumii în general. Iar eu încerc să le răspund, o fac aici, pentru ei şi pentru acele tot mai puţine fiinţe care înţeleg suferinţa povestită a trecutului, ca pe o moştenire morală care a ajuns cumva să facă parte din ele însele.
Cu asta mă îndeletnicesc în ultima vreme, cu drumuri clandestine înapoi, în timpul şi spaţiul Republicii Populare Romîne, prin satele de deportaţi zise Rubla sau Modelu ori în alt chip odios. Le fac în timp ce călătoresc, la timpul prezent, acasă la Tata, în satul Ferendia. El şade pe un scaun în faţa şoprului iar eu îl filmez în timp ce povesteşte tot gesticulând ori rotind cârja cu care-şi poartă povara celor 80 de ani. Îmi spune aceleaşi poveşti adevărate din copilărie, cu miliţieni şi soldaţi care au bătut cu patul armei în poartă, cu moşul care îşi căuta piciorul de lemn spre a-l lua cu sine în deportare, cu Tăicuţul asupra căruia s-a tras, cu glonţul s-a înfipt în stâlpul casei, cu caii Pubi şi Rina îmbarcaţi în vagonul de marfă cu destinaţia Călăraşi, cu praful Bărăganului care a acoperit toate feţele, cu miliţieni ai dracului ori de treabă, cu vrăjitoare în apa Borcei şi curvele de la Crucea de Piatră care au continuat să-şi facă meseria şi în deportare, cu bumbac, batoze, orezării şi saci de făină, cu moartea lui Stalin, cu damigene de vin şi sticle de şliboviţă, cu viscol şi case îngropate în zăpadă, cu ciulini şi tălani, cu bordeiele acoperite cu grâu ale veacului comunist.
Tata gustă o Cadarcă de Tirol pe care i-am adus-o premeditat, spre o mai inspirată curgere a naraţiunii, alături de un vin alb de pe Dealul Silagiului. Vinuri de acasă, de la câţiva kilometri ori zeci de kilometri, gustul cuminte şi blând al pământului bănăţean. Vocea lui capătă inflexiuni patetice pe măsură ce emoţiile rememorării îl copleşesc. Îşi aduce aminte tot felul de amănunte, cu o acuitate remarcabilă. Nume de localităţi, de oameni şi cai, nume de câini şi pisici, de trecători cu bacul peste fluviu, de miliţieni şi de gări, nume de procurori şi doctori deportaţi, de nemţi, de unguri, de evrei, de ţigani, nume de băuturi şi de birtaşi. Îmi spune cum a salvat de la puşcărie un agent agricol, cosindu-i peste noapte grâul care nu mai trebuia să fie găsit acolo de trepăduşii regimului. Cum a primit pentru asta o damigeană de vin, pe care îl descrie ca fiind negru şi extrem de bun. Cum a făcut bişniţă de supravieţuire cu vinul dobrogean, cumpărat în târg la Adamclisi cu 2 lei kilogramul şi vândut apoi cu 10 lei clientelei selecte formate din 40 de miliţieni, jumătate pe jos, jumătate călare, din satul deportării. Cum a lucrat zeci de grădini în Bărăgan şi cum era să-şi cumpere casă lângă banca din Călăraşi, renunţând în cele din urmă din cauza bătrânilor care erau hotărâţi să se întoarcă în Banat cu toate ale lor, inclusiv cu oasele morţilor.
Îmi dau seama că au trecut 60 de ani de atunci, acum, de Rusalii, când stau şi-mi filmez părintele octogenar. 18/19 iunie 1951, 12.791 de familii cuprinzând 40.320 de persoane, din 172 de localităţi din apropierea graniţei de vest a ţării au fost înconjurate de 9.877 de militari, ridicate şi escortate de 10.229 de soldaţi şi îmbarcate în 59 de trenuri de marfă cu destinaţia Bărăgan, unde urmau să înfiinţeze 18 noi aşezări. Toate aceste date şi cifre cutremurătoare se găsesc în acte, arhive, cărţi de istorie, albume foto şi volume documentare. Şi se află în inima aritmică a tatălui meu, ca un film mut repetat la nesfârşit într-un cinematograf de la ţară, o peliculă alb-negru, cu zeci de mii de protagonişti şi alte zeci de mii de figuranţi, mânaţi ca vitele prin praful Bărăganului de la un capăt la altul al naraţiunii de regizorul necruţător al destinului.
"A fost cea mai jalnică zi din viaţa noastră. Cea mai dureroasă...", rezumă el, după şase decenii, semnificaţia Rusaliilor '51. O face în curtea casei pe care a ridicat-o la câţiva ani după întoarcerea din deportare, o face printre orătănii şi roţi imense de tractor, adică înconjurat de toate accesoriile vieţii sale rurale din ultimul veac şi ultimul mileniu. În spate, dincolo de şoprul antic, creşte via şi cresc cei 250 de pomi plantaţi în ultimii ani de mâna şi de voinţa sa. Mă gândesc că, dacă priveşti lumea de sus, dintr-un satelit ori dintr-un elicopter, şi dacă dai zoom până la capăt, într-un anume pixel al ecranului poţi vedea satul Ferendia şi parcela de univers a tatălui meu în care el şade pe un scaun şi povesteşte de toate astea răspândind din privire o strălucire tristă dar neînfrântă. Şi poţi distinge, dacă eşti un pic mai perfecţionist, mai atent decât alţii, până şi numele arhetipal, comun şi propriu totodată, de pe şapca sa decolorată de soare. Bănăţeanul.

Five o'clock şi nine o'clock wine cu Budureasca, mountain bike şi parfum de caprifoi

Văd bine că s-a făcut iunie, că temperaturile trec de 30 de grade şi că peste tot adie vântul plecării în lungile concedii sabatice, în marile vacanţe ori măcar în micile weekend-uri departe de urbe. Că nu e vreme acum decât de prosciuto con melone, de frizzante şi peşte, de vinuri albe şi reci în frapieră pe o terasă, în acel dolce far niente al zilelor, nopţilor şi înserărilor.
Noi, "vestici", am trişat însă puţin pe căldura asta, am încălcat regulile degustărilor estivale şi ne-am propus să încercăm cele cinci vinuri roşii din Dealu Mare care aşteptau de nu ştiu când în vinotecă puţină atenţie din partea noastră. Primul care şi-a dat seama că urmează să se întâmple din nou un mic festin în casa cu iederă de pe malul Mureşului a fost motanul Lucky, un blogger cu coadă cu care împărţim domiciliul şi teritoriul arădean. În înţelepciunea sa somnoroasă, distinsul blogger s-a cocoţat pe masă sforăind în voie, aproape lipit de Cabernet Sauvignon-uri şi Feteşti Negre de la Budureasca. Pe urmă, după un somn bun, pisicesc, în tihna după-amiezii de sâmbătă au început să sosească şi invitaţii, degustători înveteraţi din Arad, Timişoara şi chiar din împrejurimi.
În rest, nici nu ştiu ce-ar mai fi de povestit dincolo de vinurile excelente servite. Că am vorbit de toate, de ipohondrie, de corectitudine politică, de atitudinea kitsch în privinţa alimentaţiei, de psihoza consumului bio şi de paradisul pierdut al gastronomiei. Că am deschis şi răsfoit caietele bunicilor noastre austro-ungare, mitteleuropene, cu reţetele bilingve ori trilingve (ardelenii şi bănăţenii ştiu de multe sute de ani despre care limbi este vorba) în care am buchisit pe rând numele unor bunătăţi de neuitat: arany galuska, russische creme, nylonstrudel, prăjitură cu spumă ş.a.m.d. Că am făcut calambururi şi că am pus la cale noi site-uri de vin, c-am discutat despre toate bucuriile omului modern, de internet şi gadget-uri, de shopping şi consumism, de plăcerea călătoriilor şi a jocurilor reale şi virtuale, de trăirea clipei. Ori că am pozat câinele plin de personalitate al casei cum prinde muşte rătăcite în pivniţă şi că am eliberat în lumea largă o molie care s-a strecurat din curiozitate în paharul cu Pinot Noir.
Pe fişele de degustare am trecut sârguincioşi notele în dreptul calităţilor fiecărui vin servit. După ce-am deschis şi savurat pe rând, Cabernet Sauvignon-ul 2008 (82,6 p), Feteasca Neagră 2009 (78,14 p) şi Pinot Noir-ul 2009 (77,42 p), toate din gama Vinuri nobile româneşti, iar apoi Feteasca Neagră 2007 (84,5 p) şi Cabernet Sauvignon-ul 2007 (86,2 p), din gama Origini, am căzut cu toţii de acord că vinul suprem de la Budureasca, dintre cele care au ajuns în posesia noastră, e şi cel din urmă servit, drept pentru care ne-am propus să-l cumpărăm cu baxul şi să-l recomandăm în mod gratuit, inocent şi dezinteresat iubitorilor de vin de pretutindeni.
Alegerea Cabernet Sauvignon-ului 2007 Origini drept vinul serii a fost întărită şi de doctorul veterinar Silviu Radu, sosit la ceas târziu dintr-o altă escapadă cu bicicleta pe coclaurile timişene. Bronzat de soarele bănăţean, cu pielea în degradeuri, cu şortul mulat pe trup şi cu tricoul plin de briz-brizuri reflectorizante, Silviu arăta precum un adevărat mercenar ciclist din turul Franţei, la capătul unui traseu istovitor care la sfârşit nu i-a adus mult meritata baie în şampanie, ci doar o mică şi revigorantă scaldă în taninii valahi de la Budureasca. După ce s-a scoborât oarecum înţepenit, plin de oboseală cvadragenară, din şaua bicicletei de concurs cu numărul 305, am putut observa urmele noroiului de pe roţile şi cadrul velocipedului, dar şi privirea stinsă de efort a "vesticului" în aşteptarea degustării finale.
Mai apoi s-a făcut o noapte frumoasă, cu păsări magice în brazi şi parfum de caprifoi în aer, cu liniştea nefirească a unui cartier select dar plin de oameni care fac economie la viaţă. În tăcerea de ospiciu a zonei noastre centrale am putut totuşi să ne bucurăm de propriul zbucium interior, de cunoaşterea senzorială pe care o presupune o degustare de vin şi în general de deliciile intelectuale pe care le aduce cu sine o întâlnire între prieteni cu care ai ce discuta, atunci când problema supravieţuirii, a preţurilor şi a crizei, dacă nu a fost pe deplin rezolvată, măcar a putut fi suspendată ori uitată, adică pusă în cui pentru o vreme.
Cele două etape distincte ale degustării, cea de la ora 5 după-amiaza, cu prietenii timişoreni, five o'clock wine, şi cea de la ora 9 seara, cu veterinarul ciclist, au fost separate de un intermezzo sportiv de un ceas şi jumătate. În cursul acestuia am tras o partidă de fotbal undeva pe malul Mureşului, pe unul din terenurile acelea de iarbă artificială mirosind a chimicale şi cauciuc încins. În jurul nostru sute de oameni leneveau în faţa berilor reci pe o terasă mai mare decât terenul de fotbal, în vreme ce tâmplele noastre uşor înfierbântate de vinurile Budureasca transpirau abundent între două sprinturi în căutarea golului victoriei. Un mic contrast cultural între două modalităţi de a privi şi cunoaşte lumea, între bere şi vin, între efort şi relaxare, între joacă şi conformism.
La urma-urmei, poate că eşti şi ceea ce consumi. Poţi fi obiect sau contemplare, o simplă parte din peisaj ori chiar spiritul care-l creează şi povesteşte. Eşti ceea ce alegi să fii şi poate că nu ar fi tocmai înţelept să aduci vorba despre asta în timp ce conversezi cu taximetristul care te duce prudent spre casă, pe drumul presărat cu poliţişti şi arădeni la plimbare, pe una dintre scurtăturile ocolitoare dar sigure ale existenţei tale urbane.

Underground arădean cu simpatii şi amărăciuni timişorene în alb-violet

Printre miile de foldere care se găsesc în cele şase computere ale casei mele se numără şi unul numit cât se poate de clar, de sugestiv: HAI POLI! Desigur, unora li s-ar putea părea ciudat ca un arădean să ascundă o asemenea blasfemie pe hardul calculatorului. Să spunem atunci că, de fapt, sunt doar un timişorean exilat la Arad din motive de soartă şi din alte cauze prea lungi ca să le înşir aici. Şi să vă explic aşadar ce anume ţin cu sfinţenie în folderul cu pricina.
O minge cu şiret din anii '70. Foarte asemănătoare cu cele din anii '20-'30, adică din timpurile în care Chinezul şi Ripensia câştigau campionatul României. Chipul sepia al lui Nedelcu. O sticlă de lapte, goală, din cele pe care ni le împărţea antrenorul prin '76, după antrenament, la baza UMT de la Pădurea Verde. Articolul O ligă pentru noi înşine. Tricouri decolorate mirosind a Dero. Tenişi chinezeşti. Poze cu victoria lui Poli cu Dinamo din 1987, 2-1, când era cât pe-aci să-ncepem revoluţia. Mutra frustrată, negricioasă, a lui Lucescu ameninţându-ne cu retrogradarea. Generali bucureşteni cu chipie sovietice. Pletele lui Păltinişanu fluturând în vântul victoriei cu Celtic, 1-0. Albume cu mii de chipuri de timişoreni care au crezut în victorie. Mândria de a fi bănăţean. Adică de a mă fi născut şi a fi trăit într-un loc din care oamenii nu pleacă, din care nu emigrează, ci în care vin, tot vin. Numele ungureşti ale lui Dobay şi Kotormany. Poze vechi cu Chinezul, Ripensia şi Poli. Anticomunismul din mine. Fericirea de a elimina Şahtiorul brazilian al aceluiaşi Lucescu. Discuri zgâriate cu Phoenix. Vederi alb-negru din Timişoara, cu Corso şi Surogat. Slujnice din Regat pe Surogat. Cam asta ţin în folderul ăla. Şi un fular pe care scrie acelaşi lucru, HAI POLI! Şi coiful de cavaler. Şi nesfârşita nostalgie după mirosul ierbii de pe stadioanele timişorene. Şi emoţia duminicilor (sau sâmbetelor) când călătoream pe scările tramvaiului şase (pentru necunoscători, Timişoara are tramvai de la 1867) din Piaţa Traian până la stadionul 1 Mai să aplaud cum Timişoara bate Bucureştiul, cum Politehnica bate echipa Miliţiei, Armatei şi Securităţii. Şi programele cu litere roz ale meciurilor şi cojile de seminţe mestecate febril. Şi dezamăgirea înfrângerilor cu arbitri. Şi ghetele de colecţie ale lui Giuchici, Pascu şi Varga. Şi figura severă, incoruptibilă a lui Jackie Ionescu, într-un trening de câştigător al Cupei. Şi plăcerea de a povesti despre toate astea cu concitadinii trecuţi de patruzeci de ani (druckeri, pentru neavizaţi). Şi fair-play-ul pe care alţii nu l-au avut şi nu-l vor avea poate niciodată. Şi întreaga civilizaţie a Vestului (pentru turişti, în 1884, Timişoara era primul oraş iluminat electric din Europa). Şi cele zece titluri ale Timişoarei câştigate pe teren înaintea comunismului de ieri şi de azi. Şi credinţa că fotbalul e un vin străvechi, din perioada interbelică.
Când scotocesc prin folderul HAI POLI! îmi dau seama câtă tristeţe emană bucuria altora. A celor care astăzi sărbătoresc retrogradarea echipei de pe Bega. Căci a doua zi, când se vor trezi din beţia de a fi campionii unei mari mârşăvii, vor realiza că trăiesc tot în acelaşi târg deprimant, printre milenarii câini vagabonzi, printre gunoaiele şi bojdeucile la care duc încă neconstruitele lor autostrăzi. Vor continua să ia şi să dea şpaga aşa cum dai o duşcă pe gât, din generaţie în generaţie, ca pe o ştafetă slinoasă, transmisibilă, ca pe o tradiţie, ca pe o fatalitate ancestrală. Fără speranţa că într-o bună zi, printr-un accident genetic ori politic, se mai poate schimba ceva.
Şi ca să-mi alung dezgustul, îi invit pe Mimo, pe Manea, pe Roti, pe Vlătă şi pe Vlaicu la o miuţă la Pădurea Verde. Nu uit să-i chem şi pe Dembo şi Dumitru, să dea şi ei un gol la păianjen, un gol aproape imposibil de surprins cu aparatul Smena din copilărie. După meci vom merge să bem ceva la Cina, iar ei vor lua apoi avionul de Guadalajara şi Los Angeles, împreună cu naţionala, intrând la loc în televizorul cu pureci care ne-a adus atâta bucurie din 1970 încoace.
Dacă vreau, uite acum deschid uşa cămării cu damigene şi sticle goale şi mici cisterne pline cu vin. Şi ce văd? Acelaşi fular cu HAI POLI!, printre cele mai felurite obiecte care populează cotloanele pivniţei mele arădene. Printre poze vechi şi printre aparatele ruseşti care le revelează, printre ţuici de Ferendia şi vişinate de Podgoria, printre dopuri, tirbuşoane şi cutioare pline cu suveniruri. Fularul îl poartă chiar şi statueta - suport de sticlă cu chipul de tablă al unei bătrâne doamne berbante, ţinând poşeta într-o mână şi paharul de vin în cealaltă. Îl regăsesc până şi în arcadele vinotecii, ca laitmotiv al simpatiei şi amărăciunii mele în
alb-violet.
Dacă vreau, chiar acum deschid valiza cu amintiri, cu obiecte RSR-iste, cu carnete de şcolar şi legitimaţii de pitic la UMT, cu foi cu pătrăţele cu lucrări de control şi meciuri de go. Şi ce găsesc? Un program oarecare cu un meci amical din 1989, Politehnica Timişoara - Universitatea Craiova. O mică amintire cu colţurile îndoite, despre echipa asta retrogradată, de 11 jucători şi 400.000 de oameni, care într-un decembrie mai fierbinte decât altele v-a scos pe toţi din foame şi v-a adus pe toţi în Europa. Şi văd că asta n-a folosit la nimic.

Mic inventar fiinţelor mitologice care au legătură cu darul beţiei şi cu cel al scrisului

Le-am numărat, sunt două sute cincisprezece. Mi-am dat întâlnire cu ele în târziul unei seri de mai. Am dat la o parte membrana subţire, transparentă, care ne separa şi am pătruns în lumea lor ca un vechi prieten întors din pribegie.
Le-am găsit pe toate la locul lor, în lumina slabă a lămpilor. Unele au îmbătrânit prematur, altele au murit poate fără ca eu sau chiar ele însele să ştie. Câteva au devenit însă mai bune, mai puternice, mai frumoase o dată cu trecerea anilor.
Toate poartă un nume. E greu să ţii minte însă 215 nume şi să le rosteşti pentru cei care citesc nedumeriţi darea de seamă despre acest rendez-vous nocturn. Le ştiu însă pe toate şi chiar le pot rosti, cu accent italian, franţuzesc ori nemţesc, cum vă place. Căci unele sunt străine, sunt simandicoase, au clasă şi ţin la etichetă, sunt de valoare. Altele însă sunt de-a dreptul fruste, ţărăneşti, şi poartă cu sine o anume neîndemânare rustică a ieşirii în lume. Cineva le-a botezat pe toate cu o fantezie capricioasă. Poartă porecle de pisici, nume de zeiţe ori de diavoli, denumiri solare ori iniţiatice, exprimând o continuă căutare a perfecţiunii. Sunt fabuloase aşadar, sunt fiinţe mitice născute din imaginaţia cuiva, şi toate locuiesc la mine în casă de la o vreme.
Voi cu cine vă daţi întâlnire atunci când s-au terminat prietenii şi totul devine chiar mai lipsit de miză decât o simplă relaţie de afaceri? Eu o fac cu fiinţele de care vorbeam, în tăcere, în virtutea unor legi nescrise ale comunicării. Respirăm acelaşi aer şi aceleaşi tăceri şi numai eu le pot elibera din latenţa lor, numai eu le pot povesti, neremunerat, de dragul cuvintelor şi al dăinuirii.
Unele au tenul deschis la culoare, diafan, poţi privi prin ele lumea ca printr-o lentilă fractală care amestecă toate culorile în joacă. Altele sunt brune, mate, sobre în profunzimea lor nepătrunsă. Câteva par trandafirii, ca nişte petale cărora creatorul le-a dat transparenţe seducătoare. Altele au culoarea vie a sângelui. Ştiu că toate acestea sunt greu de crezut, că sunteţi obişnuiţi cu cuvintele cheie pe înţelesul tuturor, cu vorbele care desemnează lucrurile exacte, măsurabile, care se văd şi poartă nume anume, uşor de recunoscut. Cum sunt cele din reclame, de pildă. Cum sunt obiectele familiare de care vă înconjuraţi de la naştere până la moarte şi care vă conferă o oarecare siguranţă existenţială. Cum ar fi banii, de pildă. Sau fotoliile. Sau maşinile. Sau chitanţele.
Aici vine vorba însă de nişte fiinţe aparte, de nişte călători de pe la noi şi de pe alte continente care locuiesc sub acelaşi acoperiş cu mine. Creaturi de tot soiul, cu nume de dealuri şi alte entităţi geografice. Poartă semne ale crucii pe trup ori blazoane de doni din alt veac, care au făcut cândva repetabilul pact cu diavolul. Dar găseşti şi nume suave, de domnişoare inocente, de cadeţi imberbi, de copii iubiţi. Părinţii unora dintre ei nu mai sunt, s-au prăpădit, dar continuă să trăiască prin ele. Dacă stai să cauţi bine printre aceşti colocatari, vei găsi şi nume de sorginte princiară, alături de altele mai modeste, de voinici autohtoni, ori de denumiri proprii, inconfundabile, care nu trimit decât la ele însele.
De câte ori mă aflu în compania lor, unele îmi stârnesc tot felul de nostalgii. Nostalgia originilor, a fumului, a graţiilor. Cumva mă simt lângă ele ca pe o arcă a lui Noe, pe care găseşti şi reptile, şi cocoşi, şi tauri, şi porumbiţe cu nevăzute ramuri de măslin în cioc. Şi nu suprinde deloc dacă mi se arată uneori, cu o plăcută impudoare, chiar sub formă de miss ori de nud. Cu toate sunt fiinţe ancestrale şi autentice, uşor timide, uşor provocatoare.
Tocmai această diversitate mă face să tânjesc, să le caut compania tăcută. Şi să vă povestesc totul, de-a fir a păr, cu ajutorul celor două maşini de scris care au cam început să ruginească, ori folosindu-mă de fiecare din cele şase computere ale casei. Le fac inventarul şi constat de fiecare dată că sunt mai multe ori mai puţine, alături de toate celelalte obiecte şi fiinţe de la domiciliu. De pisicul blogger şi căţeluşa maidaneză dar rasată, de cei trei arbori gigantici de tuia, de brazii bătrâni cu vârful în cer, de granatul şi vişinul şi cireşul curţii. De colecţia mea compusă din 311 discuri de vinil. De cele 20 de uşi ale locuinţei pe care pot să le deschid şi să le închid zilnic, în virtutea unei obişnuinţe a trecerii. Mă pot uita la ele, la toată menajeria, la universul domestic în care trăiesc aprinzând pe rând cele 92 de becuri şi spoturi cu ajutorul cărora risipesc lumina de dragul luminii.
Şi aşa mai departe... Îmi dau seama cât de aglomerată poate fi lumea personală chiar şi atunci când se întinde pe câteva zeci de metri pătraţi. În ea încap şi trăiesc şi cele 215 vinuri de care am povestit mai sus. Fiinţele mitice pentru care unii oameni, puţini, capătă darul beţiei, iar alţii, majoritatea, cad în patima ei. Ca să nu-i mai punem la socoteală şi pe aceia care, tot din pricina lor, se procopsesc cu darul scrisului.