Iosip, porumbelul imperial din Fiume

9 august, ziua 10. Cuvântul cheie: Iosip. Ne dăm toată ziua prin Rijeka. Mai întâi mergem la plajă, la Plaja Sablićevo, după 4 minute de condus mașina de-a lungul țărmului. Toate sunt bune aici, scări abrupte duc către plaja pietroasă, avem și duș, și toaletă unde să ne schimbăm, pe gratis. Bravo Rijeka, bravo Croația, poate că Italia ar trebuie să importe acest stil! Și drumurile... Singurele neajunsuri țin de aglomerație și de faptul că la bar nu se poate plăti cu cardul, ci doar în bancnota națională, kuna, din care nu avem nici un sfanț la noi.

 

Ne revedem printr-o coincidență cu prietenii Ciprian, Alexandra, Andra și Briana, cazați în apropierea plajei. Doar noi am rămas din grupul de 17 oameni, dacă socotim și trupa din Germania, cu care ne-am intersectat pentru o seară la Bad Blumau. Attila&Alexandra și Claudiu&Teodora au plecat direct spre țară ieri, din Manciano, după cum au făcut-o Zoli, Raluca și micuțul Eli, din Montemerano. Așa că facem baie cu toții în apele reci dar cuminți ale Adriaticii. Un vapor uriaș, aflat câteva sute de metri distanță tulbură din când în când, cu zgomot de containere, tihna plajei și a înotului. Apă e limpede, curată, caldă la mal și foarte rece zece metri mai încolo, unde-și schimbă culoarea din verde deschis, transparent și pur, în albastru profund. Ne răcorim mai bine de o oră, după ce ne-am despărțit de prietenii arădeni, și brusc ni se face foame, o foame de turist urban, dar și estival. 

 

Cum-necum, găsim la întâmplare Bistro Mornar, specializat în fructe de mare. Și ne dăm seama că acesta e începutul unei frumoase prietenii culinare. Comandăm bere Točeno și o sticlă rece de Graševina, adică de Riesling Italian, toate excelente, după cum e și apa minerală aici. Apoi luăm calamari umpluți cu orez și tentacule în salsa, iar Adina alege vită cu cartofi, cu Grana Padano și rucola. Sunt toate delicioase, iar servirea - impecabilă. Forfota chelnerilor, a barmanilor e continuă, te întrebi de unde au atâta energie. Localul e plin ochi și răspândește arome îmbietoare. Are un design rustic, lămpi în formă de cratiță și vechi afișe pe pereți, cu Fiume, majoritatea în limba maghiară, din vremea ultimului imperiu. 

 

Rijeka a fost fondată în jurul fortului roman Tarsatica, din care se păstrează și astăzi o arcadă romană situată chiar în centrul orașului. Ca port important la Adriatica, a aparținut cândva Imperiului Habsburgic și, din 1868, în urma unui acord, a devenit parte a Ungariei, înlăuntrul Imperiul Austro-Ungar din care făcea parte și teritoriul croat, în cadrul regatului autonom croato-slavon. După primul război mondial a fost ocupat de soldați italieni conduși de poetul și naționalistul Gabriele D'Annunzio, devenind, în anii 1920-1924, oraș-stat în cadrul Statului Liber din Fiume. Pe atunci, jumătate din populație era formată din italieni, croații reprezentând cca 26 %. Ulterior a fost inclusă în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, condus de Alexandru I Karageorge, a cărei soție a fost Maria "Mignon", fiica Regelui Ferdinand al României, apoi a făcut parte din Regatul Iugoslaviei și, după cel de-al doilea război mondial, din Republica Socialistă Federativă Iugoslavia condusă de Iosip Broz Tito. 

  Compilez toate acestea privind la afișele ungurești de pe pereții Bistroului Mornar, în vreme  ce hrănesc porumbelul blând care pătrunde înăuntru și se plimbă dezinvolt printre mese. Cei ai casei l-au botezat Iosip, nu știe dacă după Împăratul Franjo Iosip sau după Druže Tito. La Bistro Mornar am bifat una dintre cele mai grozave mese ale întregii vacanțe. Ne retragem "acasă", în apartamentul Licia, de lângă chei. După siesta presărată cu somn și cu scrierea jurnalului, o luăm la plimbare în trei prin oraș. Dintre multele monumente pe care le avem de văzut, nu apucăm să vizităm decât două: Turnul cu Ceas și Teatrul Național Ivan Zajc. Am ratat Palatul Guvernatorului, Arcada romană, Castelul Trsat, Palatele Modello și inedita Fabrică de torpile. 

 

Torpedo-Fabrik von Robert Whitehead a fost prima fabrică de torpile din lume, fondată la Rijeka în 1875. Prima torpilă fusese realizată și testată însă în urmă cu 9 ani. Ideea creării unei arme defensive, Salvacosta, sub forma unei bărci conținând exploziv i-a venit prin anii 1850 unui ofițer de marină austriac. Cum-necum, schițele au ajuns în posesia lui Giovanni Luppis alias Ivan Vukič, căpitan în marina austro-ungară, cetățean din Fiume. După ce a încercat fără succes să o materializeze, acesta a apelat la directorul fabricii Stabilimento Tecnico Fiumano din Rijeka, Robert Whitehead. Modificând conceptul lui Vukič, Whitehead realiza prima torpilă în 1866, numită Minenschiff. Pentru meritele sale de inventator, Ivan Vukič a fost înnobilat de Kaiserul Franz Josef, devenind Baron von Rammer. 

 

Ne gândim la toate acestea în vreme ce ne dăm pe bulevard, pe Korzo, și ne mai gândim că Rijeka nu aduce deloc cu un oraș italian, așa cum și-ar fi dorit aventurierul D'Annunzio, ci se dezvăluie ca o urbe cât se poate de habsburgică, după biserici, după clădiri, după croială și denumiri, după statuia acvilei bicefale de pe Turnul cu Ceas. O urbe cosmopolită, capitală culturală europeană în 2020.

 

Ni se face poftă iar de fructe de mare și ne întoarcem la Bistro Mornar, unde însă nu mai găsim nici un loc disponibil. Noul nostru prieten Daniel, Dani - după cum îl strigă colegii - ne spune să revenim în jumătate de oră, ca să ne ofere apoi o masă de... șase persoane. Am comandat o frittata mixtă cu fructe de mare, care a cuprins calamari, caracatiță, peștișori marini, legume la cuptor și bucăți din coada unui pește călugăr proaspăt prins, pe care prietenul chelner a avut grijă să le strecoare, cu ajutorul bucătarului, pe platoul servit, pentru a face meniul mai interesant. După ce am dat gata aceste bunătăți și încă o sticlă de Graševina, plus o excelentă țuică de pere ca digestiv, ne-am întors la apartament pentru somn. Mâine vom vizita un loc foarte special din Budapesta și ne vom întoarce cu adevărat acasă.

 

Galerie foto: Bistro Mornar, Plaja Sablićevo, Rijeka

Lucca e la locul ei, Božo e în altă parte

8 august, ziua 9. Cuvinte cheie: Papier mâché. Avem de atins astăzi trei destinații, din trei țări diferite: Città di Lucca (Italia), restaurantul Bandima din Ankaran (Slovenia), apartamentul Licia din Rijeka (Croația). Și o luăm încet și pe rând, pe drumurile proaste ale Italiei, traversând Toscana de la sud la nord, pe strada și pe superstrada, pe via și pe autostrada. Drum de două ore și ceva de la Montemerano la Lucca, timp în care unii ca mine chiar își pot scrie jurnalul pe noul telefon Samsung de care îs foarte încântați.

Lucca e un oraș măricel, mai liniștit decât Firenze ori Siena, mai puțin năpădit de turiști, deși acum unora care au mai dat pe aici în anii și deceniile din urmă, în care încă nu se inventaseră pandemiile, li se pare că viața cetății cu pricina se aglomerează. O poartă antică, împodobită cu statui, ne duce în vechiul oraș, înconjurat de ziduri străvechi. E vorba de o fortăreață care ascunde un oraș medieval intact, de o frumusețe unică. Întinse pe 4,2 km, zidurile Cetății Lucca ocupă locul doi în Europa ca întindere după zidurile venețiene ale capitalei Ciprului, Nicosia, care au o lungime de 5 km. Fortăreața numără 11 bastioane și șase porți, zidurile actuale datând din perioada Renașterii (secolul al XVI-lea) și fiind clădite după realizarea zidurilor din perioada romană (180 d. Hr.), a celor din epoca medievală, când Lucca devenea comună (sec. al XII-lea), și a celor din secolul al XIV-lea, când orașul a cunoscut o mare dezvoltare.

Dacă vrei să prezinți o istorie pe scurt, trebuie să ții seamă că așezarea a fost fondată de etrusci, că a fost ocupată apoi (pe la 180 î.Hr.) și sistematizată de romani (vechiul oraș are o tramă stradală de tip grilă), că urmele vechiului amfiteatru se regăsesc în Piazza dell'Anfiteatro, că în anul 56 î. Hr. aici s-au întâlnit Cezar, Pompei și Crassus pentru a constitui Primul Triumvirat din Imperiul Roman, că multe secole mai târziu cetatea a fost prădată de barbarii Regelui Odoacru, că în perioada medievală Lucca ajunsese unul dintre cele importante orașe toscane, că începând cu secolul al XII-lea s-a îmbogățit pe seama comerțului cu mătase, că pe la 1308 Dante și-a petrecut câteva zile din exilul său la Lucca, că unul dintre marii săi conducători a fost, la începutul secolului al XIV-lea, condotierul Castruccio Castracani, care l-a avut ca biograf pe celebrul Niccolò Macchiavelli, că vreme de jumătate de mileniu, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la cucerirea napoleoniană, Lucca a funcționat ca un oraș-stat, cu constituție proprie, devenind, după Veneția, al doilea cel mai mare oraș-stat al Italiei, independent de-a lungul secolelor.

Sunt multe lucruri și ființe de văzut aici, am ajuns pe la ora prânzului și avem doar două ceasuri și un pic pentru a gusta această bucată urbană de Toscana. Destul cât să ne amestecăm printre oameni, printre ei, italienii etrusci, să simțim mirosul de piele și de lux, lumea aceasta de înghețată și marțipan, să pozăm porțile și accesoriile de la intrare, detaliile fiecărei clădiri, tihna toscană că o vacanță din vremea pandemiei. Bifăm doar câteva din marile obiective turistice ale Luccăi: zidurile orașului, Biserica San Michele in Foro, Turnul Guinigi cu spectaculoșii săi arbori la înălțime, statuia lui Giacomo Puccini, Piazza dell'Anfiteatro... Și mai surprindem părți din expoziția de artă bienală, statuile din papier mâché, detaliile străzii, zâmbetul unei dudui cu câine pe velociped…

Înainte de plecare, luăm câte o bere - Perroni, bineînțeles - și câte o pizza - prosciutto e funghi, bineînțeles - de la localul Rusticanella 2 da Lucca. Trattoria asta are terasele dispuse pe un gang perpendicular pe stradă, care se continuă cu o piațetă situată lângă Camera de Comerț a orașului. E intim și plăcut totul, după ultimele zile cam prea dense, cam prea gurmande.

După cafeaua ristretto, o luăm încet către următorul obiectiv, aflat în... Slovenia. De orășelul Ankaran și restaurantul Bandima ne-am atașat în urmă cu câțiva ani, când am vizitat Maribor, litoralul sloven și Peștera Postojna. Ba la Ankaran ne-am făcut și un prieten, în persoana chelnerului Božo, care ne-a servit cea mai bună caracatiță gătită vreodată. Așa că Dani conduce febril spre Slovenia, traversând Italia către Adriatica, astfel încât să ajungem la Bandima după cinci ore și un pic de drum, spre seară.

Slovenia are drumuri mai bune decât Italia, e o mică Austrie slavă, așa cum am descris-o anterior. Și mai are benzină mai ieftină și prețuri mai bune la toate, inclusiv la restaurantul Bandima, unde servim calamari cu cartofi prăjiți și cu bere Laško, de care ne-a fost atât de dor în ultimii ani. Mai servim și vinul casei, o excelentă Malvasija. Numai chelnerul Božo lipsește, s-a pensionat, ceea ce nu îl împiedică pe noul chelner, altminteri bosumflat, să zâmbească atunci când primește bacșișul și să ne aducă din partea casei un foarte bun distilat de pere. Poate părem și noi acum reușite sculpturi din papier mâché pe care cineva le hrănește când vine înserarea.

După un ceas și ceva pornim, la crepuscul, către Croația, trecem vama lejer, fără control și accelerăm spre Rijeka. Găsim ușor apartamentul relativ central și cheiul cu vapoare uriașe și parcarea publică. La cazare, ne întâmpină o doamnă în vârstă, încântată să converseze cu Dani în italiană. Mâine ne paște o zi de baie și de explorare la Adriatica și cine știe câte restaurante de amintit în jurnal.

 

 Galerie foto: Città di Lucca, La Ciavatta, Slovenija