miercuri, 9 noiembrie 2011

O seară cu butoiul potir şi butoiul de inimă albastră la Palatul Barrique din Timişoara

Mi-am spus că trebuie să evadez cumva din monotonia acestei toamne fierbinţi. Acasă, la Arad, ningea cu frunze galben-pal şi nişte muncitori tăiau o groapă pentru conducte. Şi ce poţi să faci atunci când se lasă seara şi toate zgomotele încearcă să înceteze, să apună într-un bâzâit din ce în ce mai slab?
Poate că ai avea chef de o expoziţie de artă în alt oraş. De baricuri sacre, de pildă, în Timişoara, de pildă, la Palatul Baroc (sau Barrique?), de pildă.
Nu e prima dată când dau fuga în oraşul cosmopolit de pe Bega. N-am mai făcut-o însă pentru tradiţionala degustare de joi de la Enoteca de Savoya, ci pentru o degustare de artă la baric la Muzeul de artă timişorean.
Era seară şi fum, şi Timişoara m-a întâmpinat cu blândeţe, cu blândeţea provinciei, cu dalele imperfecte ale Pieţei Unirii, cu amici renegaţi şi vechi colegi de breaslă, de presă tipărită a anilor '90. Pe scările muzeului, mulţime de lume bună şi nebună, de fotografi şi miliardari, de dascăli universitari şi artişti boemi, de femei frumoase şi duduiţe şui. O înghesuială neobişnuită pentru un vernisaj de artă.
Dintre miile de vinuri cu care te poţi întâlni agreabil într-o viaţă, organizatorii de la Enoteca de Savoya au ales să servească invitaţilor Vinicerul roşu al Cramei Basilescu drept vin al casei. L-au băut, mai mult sau mai puţin inspirator, jurnalişti decrepiţi cu coadă, miliardari stilaţi, doctori, studenţi şi artişti de tot felul ai momentului. Mai multe baricuri, obţinute via Davino, s-au transformat în obiecte de artă. Am putut vedea butoiul de inimă albastră şi auzi butoiul cu clinchete, întâlnind şi butoiul cu pene, butoiul cu poezie, pe cel cu mână stângă şi, după un timp şi nevoită strecurare prin publicul dens, cercetător, am dat şi de butoiul pian, de butoiul femeie şi de butoiul potir.
Când forfota s-a mai domolit şi am putut savura, prin ochiul obiectivului digital, singurătatea provizorie a exponatelor, mi-am privit preţ de câteva secunde chipul rotund în oglinda multicentenară a fântânii Palatului Baroc. Robert Şerban lua un interviu unui artist local, Marcel Tolcea conversa cu o doamnă blondă în arcul strâmt al unei încăperi, câţiva autori îşi contemplau opera barică alături de prieteni, ziarişti şi admiratoare. Fotoreporterul şi operatorul Ioan Tasi potrivea camere şi trepiede în spaţiul restrâns şi fără-de-oameni al unui colţ de expoziţie pentru un interviu la noua televiziune, periurbană. Mariana, amfitrioana atât de plăcută a Enotecii de Savoya, epuizase Vinicerul şi pe sine însăşi de atâta forfotă şi servire, greii expoziţiei coborau şi urcau nişte scări parcă în căutarea spiritului viu al întregii întâmplări.
Am revăzut chipuri uitate de timişoreni telegenici, personalităţi şi anonimi, domnişoare şi bunicuţe culturale şi mulţi copii dând mâna cu butoaiele, strângându-le degetele, roţile, penelurile, inimile, ciufulind părul femeii care curge din baric, cântând la clapele pianului cu doage. Din când în când, am putut surprinde indiscret cu privirea şi aparatul foto câte un chip de femeie contemplând, after hours, un alt chip întors de femeie, umbra inversă a unei mari nedumeriri, dar şi puştoaice cu melon şi blonde pozând fazani împăiaţi pe butoiul cu pene.
Am ştiut atunci că poţi să îmbraci adevărul în doage, să-i dai maramă peste curbura planetară a lemnului, să fii invitat la o degustare cu Sfântul Graal în mână. Un trandafir alb, de plastic, se suprapunea chipului unei femme fatale, toate privirile erau încărcate de curiozitate, de şarm, de neînţelegere.
Apoi s-a făcut puţin noapte, iar lămpile luminau gălbui cărările cubice ale Pieţei Unirii, Domul ştiut al locului. O lună aproape rotundă se suise undeva deasupra Palatului Baroc, iar aparatul foto mânuit uşor stângaci transforma oamenii în năluci ieşite la promenadă.
Am ştiut că sunt acasă abia atunci când am regăsit dala cu harta cetăţii, undeva în rezervaţia barocă cu faţade decrepite, în locul în care oamenii conversează de sute de ani în nemţeşte, ungureşte şi sârbeşte fără ca nimeni să declanşeze pe loc vreun război, pogrom ori intifadă. Copii cu mama de mână, domni la costum şi pantofi cu şpiţuri, studenţi cu bascheţi şi blugi jerpeliţi.
Şi-atunci mi s-a făcut poftă să ies, să uit, să mănânc şi am intrat, alături de nişte vechi prieteni, la restaurantul Karageorge. Afară se aprinseseră luminile unei alte nopţi care va trece şi toate personajele expoziţiei rămăseseră singure în Palatul Baroc, oarecum părăsite în sălile şi pe culoarele care în urmă cu câteva clipe fuseseră înţesate de oameni. Şi noi, ca şi ele, exponate vii, semnificante, într-un restaurant cu muzică sârbească, supă de tăiţei şi chelneri amabili. Când am pornit către Enoteca de Savoya, după un festin de luni seara cu pâiniţe, supă şi şniţele, mai rămăsese timp atât cât să deschidem în patru o Fetească Neagră de la Basilescu şi să flecărim cu amfitrioana de tot şi de toate.
Mi-ar plăcea să mă prostesc şi eu, să colorez butoaie şi să le aduc în văzul lumii, să transform sticlele şi dopurile în idei, să sculptez în vin trupul feminin al adevărului. Să născocesc un extinctor pentru băuturile incendiare, un colind pe butoi interpretat la două ori la patru mâini, o melodie pentru baric şi orchestră despre prelungirea taninilor în trup de om.
Nu ştiu dacă mai rămâne timp pentru asta. La un moment dat se face târziu şi trebuie să te întorci acasă, la cuib. În goana maşinii, lămpile sunt puţine şi alunecă bizar, ca nişte năluci.
Aradul se arată ca o orgă de lumini de pe noul pod care trece deasupra unei viitoare şi iluzorii autostrăzi. Beculeţe pâlpâind învăluite în smogul prin care trec către casă, către culcuş, către underground.
Dacă stai ascuns o vreme între pereţii pivniţei arădene, şi Timişoara ajunge să pară un acasă, unul mai îndepărtat. Şi-ţi dai seama că un artist anonim, în loc să scrijelească pe propriile butoaie clape şi rotile şi numele prinţului eliberator al Banatului, s-a apucat să scrie, mult mai prozaic, Pankota pe butoiaşul de la subsol. Deh, fiecare cu Barrique Art-ul său...
Galerie foto: Foto Pivnicer, Foto Constantin Duma

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Vintest cu tâlc pentru Pivnicer şi Pivniceră

Un bun prieten, patron de restaurant în Timişoara, spunea plin de tâlc că există multe vinuri bune, dar că în cele din urmă contează cine ţi le vinde şi cu cine le bei. Şi spunea asta după ce renunţase la câteva mărci autohtone, de prestigiu, din cauza unor şperţari care l-au supărat. Se gândea la lipsa de parolism şi de promptitudine şi la mica, tradiţionala ciupeală care îi caracterizează pe cei care trăiesc din vânzari, la nivelele mai joase ori mai înalte ale ierarhiei.
I-am dat fără îndoială dreptate. Şi ne vedem în continuare de ale noastre, de ale Pivnicerului, Vestik-ului şi Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi, selectându-i cât se poate de atent pe cei care ne sunt cunoscuţi, apropiaţi, colegi de club. Într-un fel, în lumea reală, ei sunt vizitatori unici, deci siguri, ai clubului nostru. Să spunem că unul dintre criteriile de selecţie ar fi acela că un "vestic" trebuie să fie capabil să călătorească fără mofturi de la Ferendia la Florenţa, să se mute din căruţă în limuzină fără să strâmbe din nas, să treacă din SUV în autocar fără grimase de mare domn ieşit din sulă de prinţ. Că trebuie să fie un om decent, obişnuit, fără aere de snob şi fără pretenţii de vedetă.
În ultimul weekend, în vreme ce Pivnicerul aranja prin casă amintiri, damigene şi bibelouri, consemnat locului de un motiv trist şi iremediabil, Pivnicera călătorea deasupra norilor alături de un alt "vestic", spre salonul Vintest, eveniment important din lumea vinului petrecut la Bucureşti la sfârşit de octombrie.
La dus, pe aeroportul timişorean, numai lume bună învelită în ţoale de firmă, cu ochii daţi pe spate, cu trufia de rigoare a călătorului de cinci stele. Valeriu Argăseală butona ceva la laptop, înconjurat de umbra înfrângerii din meciul de cupă cu Poli. Voiajul a fost condimentat în mod plăcut de ceremonia de retragere a pilotului care a condus aeronava de la Timişoara la Bucureşti. Nicolae Cireaşă a fost întâmpinat cu fanfară, aplauze şi ziarişti pe Aeroportul Henri Coandă, un moment emoţionant pe care l-au împărtăşit cu bucurie şi respect toţi pasagerii.
Cât despre Vintest, a fost întâmplare interesantă însă restrânsă din lumea vinului, în care ai putut afla în câteva clipe cine e necăjit şi cine e vesel, ce plecări şi ce falimente se anunţă, câte decizii proaste sau bune poate lua un manager nepriceput la vin. "Vesticii" s-au întâlnit cu mai vechi ori mai noi prieteni, împărtăşind planuri şi proiecte care implică o viitoare colaborare în materie de publicitate, degustare şi chiar vânzare de vin. Ne-am bucurat iarăşi de de ospitalitatea lui Dan Săvulescu şi a companiei SERVE, de compania agreabilă a lui Louis Heriard Dubreuil şi a Roxanei Sabău şi ne-am reîntâlnit cu Luminiţa Tzakis şi vinurile de la Oprişor şi cu Vica Necula şi vinurile de la Budureasca. Pe Sorin Trandafirescu l-am găsit de această dată departe de standul Senator Wine, promovând produsele Cramei Gârboiu.
La Bucureşti, ca mai peste tot, bate vântul tăios al toamnei şi al crizei. Asta nu ne-a împiedicat să facem însă planuri concrete, să vorbim de viitoare degustări şi flashtasting-uri cu cele mai bune vinuri de pe piaţă.
La capitolul reîntâlniri plăcute o putem adăuga pe aceea cu prietenii de la Enira şi Alira, pe cea cu somelierul Sergiu Nedelea şi maestrul bucătar Ştefan Bercea, dar şi revederea unor amici bloggeri/oameni de afaceri. La standul Good Point, alături de Răzvan Avram şi Ana Maria Nazarie, a fost binevenită o cafea la nisip, iar George Mitea ne-a împărtăşit câteva aprecieri elogioase la adresa evoluţiei cupajului de vin alb Golem al Cramei Basilescu.
Poate că s-a vorbit mai puţin despre vin şi mai mult despre context. Am numărat câteva absenţe notabile ale unor producători anunţaţi deja ca participanţi la eveniment. Pivnicera însoţită de "vestic" s-a bucurat şi de un intermezzo special, de o călătorie de plăcere la locuinţa de vară a lui Dan Săvulescu de la Corbeanca, în compania căţelului Bilă, a motanului Pisu, a două ghiulele romane şi a vinurilor de colecţie păstrate într-o "groapă" aparte. La o adică, e cât se poate de incitant să traversezi România cu avionul într-o zi de toamnă cuminte, să iei pulsul unui salon de vinuri, să serveşti masa la restaurantul libanez şi să faci o scurtă ieşire în decorul unei locuinţe de vară, alături de un bun amic şi de întreaga sa menajerie afectuoasă. De rest s-a ocupat Vica Necula, care, aidoma lui Dan Săvulescu, a reuşit să-i facă pe "vestici" să se simtă la Bucureşti ca acasă.
A fost o întâlnire cu vinurile şi cu producătorii, de plăcere şi de afaceri, în care am numărat pixelii viitoarelor postări pe blog şi pe site-uri. Am făcut cunoştinţă şi cu vinurile unor producători noi, între care Aurelia Vişinescu, am pus ţara la cale cu reprezentanţii firmei BTC Glass Design, aflând totul în materie de accesorii de vin, şi am savurat cu o încântare greu de povestit complexitatea vinului Smerenie.
Chiar dacă unii ar putea spune că salonul nu a satisfăcut cele mai înalte aşteptări, rămâne de apreciat efortul organizatorilor într-o perioadă de criză, în care e de înţeles că gândurile oamenilor nu se îndreaptă cu prioritate către vinurile premium. În ce priveşte gândurile "vesticilor", acestea o iau binişor în direcţia marilor vinuri viitoare. Sunt câteva lansări pe care le aşteptăm cu mare interes, între ele numărându-se, pe termen scurt, cea a noului Cuvée Charlotte, iar pe termen mediu, cele ale creaţiilor lui Răzvan Macici la Murfatlar.
Escapada oenologică de weekend la Bucureşti a luat sfârşit seara târziu, atunci când avionul se pregătea să aterizeze la Timişoara. În aeronavă, Meme Stoica îşi juca rolul de vedetă călătoare în căutare de patron, după un şir nesfârşit de înfrângeri în numele şi larma marelui, incomensurabilului Gigi Becali. La întoarcere, Pivnicera călătorise fortuit la business class, alături de un bun amic, camarad de presă, de club, de bucurii şi tristeţi pe parcursul a peste două decenii. S-au revăzut, la sosirea pe aeroport, cu un vechi cunoscut, coleg de ziar la începutul anilor '90, acum manager respectabil la una din multinaţionalele lumii. Omul rămăsese interzis, nemaifiind în stare să schiţeze nici un gest, în afară de cel de rămas bun, ba chiar întorcând privirea şi părăsind grăbit locul faptei. Probabil că o percepuse pe Pivniceră ca aflându-se într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit, într-un anturaj şi mai nepotrivit...
Asta nu ne împiedică, nu-i aşa, să râdem cu poftă, într-un final, de întreaga situaţie, potrivind, post-factum dar cu Smerenie, verighetele pe degetele fiecăruia şi lustruindu-le uşor cu ajutorul taninilor scurşi pe mână, deliberat ori din greşeală, în liniştea desăvârşită a vinotecii arădene. Au trecut proba timpului, nu şi-au pierdut deloc strălucirea, chiar dacă au împlinit 18 ani.
La urma-urmei, şi asta se cheamă Vintest, nu-i aşa?



vineri, 21 octombrie 2011

Proiect sumar de oeno-paradis pentru cei apropiaţi şi pentru mine însumi

Poate nu aţi observat, ocupaţi cu grijile supravieţuirii, cu rutina zilnică a respiraţiei, că plouă şi drumurile sunt mai lungi, că toamna iar îneacă sufletul în fum. E vremea să mă ascund în cochilie, în underground, să citesc etichete de vin, să ascult sunetul ploii, să fac mărturisiri despre lucruri greu de înţeles, ca o muzică improvizată ce nu şi-a epuizat şirul de imagini.
Am tras o linie peste toate cele din urmă, o graniţă numai de mine ştiută între amintirile recente şi scenariile viitoare. Înlăuntrul singurătăţii motanii dorm pe caloriferele calde, vinurile îmbătrânesc neatinse şi chiar nimic nu tulbură intimitatea ascunzişului urban. În afară, totul e un amestec de întâmplări şi lansări, de lucruri care se cuvin ori nu se cuvin, de atingeri pure şi întinări voluntare, de sincerităţi trecătoare şi minciuni eterne.
Citesc un roman al cărui erou îşi aşteaptă într-o celulă execuţia, cu gândul zburând la aventuri morale în Congo, Irlanda şi Amazonia. Din când în când fac inventarul vinurilor nedestupate: M1, 3 Hectare, Drăgaica... Afară, într-un parc central, arădenii fac gălăgie în faţa unor scene cu politicieni şi formaţii populare, pe lângă tarabe cu fum, ţâmpi şi vinuri prea dulci. Cică e un festival. Mie însă mi s-a făcut dor de Florenţa, de străzile altora, de mările altora, de Mediterana şi campanile, de legăminte şi suveniruri de pe Ponte Vecchio. În ultima vreme n-am mai ieşit însă dincolo de linia orizontului, drumurile au fost scurte şi precise, iar mâinile au reparat obiecte, refuzând să mai scrie cuvinte, să mai apese tastaturi, să mai deseneze în aer mişcări elaborate de salut.
Am înşurubat nişte prize şi nişte becuri şi lumina din ele, am cârpit acoperişuri, am privit de sus geometriile satului natal, biserica şi plaţurile, verdele încă viu de octombrie. În minte am tot felul de proiecte, de paradisuri terestre pentru cei apropiaţi şi pentru mine însumi. În gând am şi plantat mai multe mii de fire de vie din soiuri nobile, Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Chardonnay, Sauvignon Blanc, cumpărând câteva plaţuri în jurul casei, defrişând pomii bătrâni ai grădinilor părăsite, punând în loc lăstari şi mlădiţe. Iar casa părintească am transformat-o pe dată în destinaţie de vacanţă şi chiar de weekend, pentru cei care vor să evadeze din jungla de asfalt. Mai văd undeva prin fundoanea grădinii o baltă cu crapi şi sălcii plângătoare, cu insule şi luntre, cu caraşi aurii sclipind nevăzuţi într-un adânc cuminte, vernil. Şi pe voi, puţinii mei cititori de pretutindeni, la o masă cu decantoare şi frapiere.
Cât trebuie să treacă însă de la gând la concret, de la idee la întruparea sa? De câţi bani, de câtă voinţă şi încăpăţânare e nevoie, de câţi meşteri imperfecţi şi uşor beţivi, de câte drumuri şi câtă sudoare?
Mai văd acolo, în punctul acela distinctiv numit Ferendia, în pixelul înlărgibil de pe Google Satelit, o minicramă şi mulţi prieteni cu mâinile cufundate în boabe de struguri şi must. O fac în timp ce urc pe acoperişul coşcovit al grajdului centenar, crăpând ţiglele străvechi, punând olane pe coamele slăbite şi mortar şi amprentele mâinii de orăşean. Toată construcţia aduce cu un peşte bătrân, anistoric, cu un leviatan îmblânzit, cu o balenă cu cocoaşă eşuată pe o colină bănăţeană, la o margine de ţară cu climă blândă şi oameni trişti. Eu şed deasupra ei şi oarecum deasupra lucrurilor, ca un inginer de vise, renovând totul, aşa cum prelucrezi cu un program sofisticat chipurile străbunicilor din pozele îngălbenite, purtând ridurile trecerii, ştampila nevăzută a războaielor şi durerilor trecutului.
În rest, simt că va fi bine. Mai am nevoie doar de cineva care să-mi procure via şi să mă înveţe totul. Să sap, să semăn, să tai, să leg, să întind, să storc, să fermentez, să degust, să mă îmbăt şi altfel decât în cuvinte.
Există acolo, în locul şi timpul de care vă vorbesc aici, chiar şi o pivniţă. Oamenii locului îi spun podrum, împrumutând termenul sârbesc. Podrumul e acum un loc umed, inundat şi mucegăit, în care şed sacii de cartofi şi morcovi în nisip şi rădăcini de hrean şi sticle cu păianjeni şi tot felul de recipiente cărora nu li s-a găsit încă o destinaţie. Eu am şi înlocuit deja pe planşetă uşile putrezite cu nişte porţi ţintuite, desenând arcadele vinotecii viitoare. Ba am şi săpat până la talpa fundaţiei, spărgând cu picamerul cimentul grosier, umplând golul cu balastru şi izolaţii de tot felul, potrivind o gresie de culoare caldă, aşezând în arcade sticle de la Recaş, Oprişor, SERVE, Basilescu, Enira şi Prince Ştirbey, ba chiar şi unele purtând marca proprie, pe ani. 2023, 2024, 2025 şi aşa mai departe. Ori poate că sunt prea optimist înşirând aceşti ani, proiectând vii şi baricuri şi recolte imaginare.
Dacă nu, dacă greşesc, dacă totul e o utopie, îmi place totuşi să povestesc despre ea. Ştiu că fiecare e înlănţuit, captiv între limitele propriului job, ale unor ritmuri zilnice, ale unor reguli care trebuie respectate. De aceea îmi permit să evadez de unul singur pentru fiecare dintre noi, cu ajutorul cuvintelor. Aşa că trasez în podrum, peste morcovi şi sfeclă roşie, arcade şi lumini de vinotecă, sticle cu embleme nobiliare în relief, butoiaşe cu nume aproape ungureşti, pahare şi tirbuşoane şi termometre care măsoară temperatura acestei imaginaţii. Am pavat şi curtea, am plantat şi gazonul, am montat burlanele şi săpat rigolele. Dacă totul merge bine şi nici o crăpătură nu se va mai insinua o vreme pe zidurile casei, mă gândesc să invit acolo şi nişte conţi şi nişte prinţi din lumea vinului. Să vorbim de centrul viticol Tirol, să ne simţim cu toţii aproape tirolezi, să organizăm flashtasting-uri în cele mai bizare locuri, să simţim că trăim cu adevărat.
Când se termină cuvintele, aud iarăşi sunetul ploii şi spleen-ul oraşului chezaro-crăiesc. E de ajuns să urc cele câteva trepte care mă despart de lumea exterioară, de muchiile tăioase ale realităţii, ca să înţeleg distanţele dintre obiecte şi reprezentarea lor. Sau mai exact, pe cele dintre reprezentare şi obiectele care încă n-au fost create. Şi-atunci mă văd nevoit să pun capăt poveştii, chiar dacă-mi spun, în sinea mea, că nu va trece prea multă vreme până când mă voi întoarce din nou la planşetă.