Cu Bace Toghiere, la o sfinţire de vinuri şi copilării pierdute

Părintele-blogger Bace Toghiere, prin a cărui cucernică străduinţă îmi este sfinţită în fiecare an casa împreună cu vinurile mele, îmi face un dar nepreţuit. E mic, dreptunghiular, perforat şi îngălbenit de vreme. Concentrează în el o incomensurabilă nostalgie, îmi evocă mirosuri şi imagini uitate, călătorii scurte şi zdruncinate între două locuri cărora le-am spus "acasă" vreme de peste 30 de ani.
Mi-am propus să scriu aici despre preot şi darul său, două planuri care se suprapun, dar între care există totuşi această mică legătură: un banal bilet de tren, cu o neobişnuită încărcătură sentimentală. Biletul l-am primit la câteva luni după pierderea ultimului meu părinte şi cumva am senzaţia stranie că mă poate duce înapoi în timp, că-mi dă dreptul măcar la o călătorie cu preţ întreg, de 7 lei, în paradisul copilăriei. Preotul e un bonom şi un hâtru, are aura unui aducător de bună dispoziţie. De câte ori sună la poartă la început de ianuarie, cu agheasma şi busuiocul acela magic, aduce o stare de bine şi o plăcere a reîntâlnirii. Mai ales că are grijă să sfinţească fiecare cotlon al locuinţei şi fiecare fiinţă blajină ori nestăpânită care-şi face veacul la acest număr de stradă. Pe motanul Lucky, blogger cu coadă care părăseşte de îndată locul acţiunii, îngrozit şi sfinţit. Pe căţeluşa Rita, uşor iritată şi nedumerită de ploaia sfântă ce se abate brusc peste teritoriul său. Toate obiectele capătă atingerea sacră, candelabrele şi fotoliile, biblioteca şi cărţile, chipurile din poza de nuntă ale bunicilor...
Şi eu sărut crucea de argint, ţinând în mână biletul de clasa a II-a care mă poartă cu gândul în trecut, în vagonul cu miros de gudron şi babe al unui motor de navetişti care duce invariabil în gara din Ferendia.
Preotul nu ţine seama însă de gândurile mele şi continuă să sfinţească toate cele ale casei supraterane, coborând apoi în underground. Şi în vreme ce eu cobor imaginar în gara încă nedistrusă a satului, el parcurge încăperile de jos, cu pive, trandafiri japonezi, borcane şi biciclete, cu televizoare Rubin şi maşini de scris Olympia, cu telefoane şi computere casate şi ceapă de la Ferendia. Şi aerul se umple de semnificaţia ritualului, iar mie gându-mi zboară totuşi pe Drumu Mare, la răspântia din care se văd şi biserica, şi casa mea cu antenă Yagi care prinde posturile tv sârbeşti. Şi o pot zări pe Muma cum sapă ceva sub nucul semicentenar, pe Mama cum coase o rochie la maşină, pe Tata cum mână nişte cai şi nişte tractoare destrămate prin toate plaţurile regatului său rural. Iar Bace Toghiere îşi urmează drumul prin subsolul casei, îmi sfinţeşte biroul şi creioanele cu care scriu drept ciornă această poveste de ianuarie cu amintiri şi aghesme şi neaşteptate legături între lucrurile care gravitează în jurul acestui gând. Stropii ajung şi pe ecranul computerului, pe care când îl voi porni se va aprinde imaginea Ferendiei văzute ori poate visate dintr-un elicopter plin cu ziarişti, imaginea unui paradis cu Vână, oi şi gâşte care se întorc mereu acasă, la o mumă blândă care ştie să le închidă şi să le descânte în ţarcul lor. Apoi cineva împinge uşa culisantă a vinotecii şi părintele sfinţeşte vinurile şi arcadele, sângele Domnului închis în tainiţă. Picăturile cad pe sticlele de vin din Dealu Mare, din Banat şi Oltenia, din Moldova şi Miniş, de la Sebeş ori din Dobrogea. Nu scapă nici vinurile toscane, amintirile din Chianti pe care poate ar fi trebuit să le destup de mult pentru cititorii mei de preţ şi nu m-am îndurat totuşi, nu m-am îndurat.
Eu sunt însă un pic în altă parte, am ajuns deja la casa de la numărul 242, câinele Hac latră prietenos, dând din coada pe care nu o mai are. Am să-i cer Mumei să-mi facă o păturată cu mere şi Mamei o supă cu tăiţei şi ţâmpi fragezi de pui. Apoi voi strânge nişte prune pentru Tata în cada mică şi-n cada mare, pentru vremea răchiei care va veni.
Bace Toghiere îşi continuă treaba sfântă prin vinotecă, ducând cu el o emoţie unică a sacrului care ne însoţeşte la fiecare început de an. Le vine rândul vinurilor ungureşti, Cabernet Franc-uri sublime, Egri Bikaver-uri periculoase şi dulci Tokaji de 6 Puttonyi purtând la gât chipuri de Miss Hungary. În această clipă eu sunt însă tot la Ferendia şi mă dedau plăcerilor de copil, cum ar fi hârjoana cu găina preferată, furatul pepenilor din grădinile vecinilor, fumatul pe ascuns, trasul cu praştia şi pescuitul caraşilor aurii în locul numit Ţiglărie. Bace Toghiere mă trezeşte din visare stropind de zor masa rustică din vinotecă şi vinurile de Chile, de Australia şi Africa de Sud care şed, aparent neglijate, în câte-un colţ de arcadă. Shiraz-uri minunate, Carménère-uri care au scăpat de filoxeră, Cabernet Sauvignon-uri cu drăcuşori pe etichetă, Chardonnay-uri vechi de culoarea mierii, mai multe continente aşezate pe acelaşi raft anume pentru plăcerea privirii, a atingerii şi sfinţirii.
Eu continui să evadez însă în altă lume, spre acel acasă către care am bilet de tren. A plouat mult şi Vâna s-a umflat iar eu mă sui pe o punte şi mă arunc şuvoaiele călduţe, îmi dau drumul în torent şi nu mă opresc decât vreo câţiva kilometri mai încolo, pe lunca mustind a apă, care-mi însoţeşte paşii cu şoapte bizare din adâncuri. Trupul îmi miroase a imală, a sălcii şi iarbă, a flori dulci de băgrin şi cumva mă simt parte din toate acestea, o sălbăticiune animală şi vegetală aşezată inspirat de un zeu generos între toate celelalte elemente infinite ale creaţiei sale.
Când mă dezmeticesc, văd că Bace Toghiere a trecut la vinurile bulgăreşti, la cele din Serbia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia. Refosk, Vranac şi Traminac, întreaga savoare îmbuteliată a Balcanilor. Apoi vine vremea plecării şi-mi dau seama că sunt totuşi aici, în prezent, deşi ţin încă în mână biletul de tren dăruit de preotul care mi-a sfinţit casa.
Nu ştiu cum i-aş fi putut mulţumi altfel decât făcând această postare. Mă gândesc că vinurile şi copilăria întreţin eternitatea umanităţii din noi şi că trebuie să ne închinăm Creatorului care are grijă să-şi manifeste prezenţa cu ajutorul celor care-i poartă semnele şi cuvintele, pentru cei atenţi şi dornici să le simtă şi să le înţeleagă.

O mică dilemă pentru iubitorii de baschet şi vin

Opriţi-vă pentru o clipă, ieşiţi din supărările, îngrijorările, frustrările şi adumbririle prezentului şi veniţi alături de mine. Am să vă spun o poveste cu mingi, căţei şi vin, cu joacă şi bucurii care au fost când afară era puţin mai vară şi noi înşine eram un pic mai mici, mai rubiconzi şi cu siguranţă mai fericiţi. O fac fiindcă nu ştiu cum altfel să închei anul şi cumva m-am săturat de clişeele şi cuvintele de împrumut pe care toată lumea şi le trimite de fiecare dată când vine iarna, de parcă asta ar fi singura modalitate prin care îţi poţi manifesta afecţiunea, simpatia ori măcar respectul pentru cineva. În plus, mi s-a făcut dor de o întâlnire neconvenţională, de un flashtasting într-un loc şui, cu vin aparte care să stârnească amintiri şi efuziuni.
Mai întâi am fost cu toţii nişte puşti şi puştoaice, unii mai filiformi, alţii mai dolofani, Lolek şi Bolek, Băieţii din strada Pál, şi cu toţii ne jucam pe terenul vreunui liceu cu numele lui Slavici sau al altei personalităţi nemuritoare. Un pic mai încolo, o dată cu apariţia mustăcioarei, toată lumea şi-a dat seama că are nevoie de un antrenor, drept pentru care fiecare şi-a ales unul şi s-a înscris în vreo ligă de amatori numită ABLA sau în alt mod mai fericit, având bineînţeles două divizii, A şi B, un fel de club al degustătorilor de baschet neautorizaţi dar entuziasmaţi (poate chiar mai mult decât adevăraţii profesionişti). Şi-n vreme ce el, antrenorul, făcea scheme de joc pentru micii discipoli, noi creşteam încă un pic, o palmă mai aproape de coş, două palme mai aproape de cer. Mingea continua să zboare prin aer, strecurându-se discret ori zgomotos, prin acelaşi cerc metalic, zgâlţâind plasa şi orgoliul fiecărei clipe. Poate că n-aţi observat, poate că nu v-aţi gândit, dar totul e o sumă de de înfrângeri şi victorii despre care ai vrea să poţi povesti ceva semnificativ cuiva în stare să înţeleagă.
După o vreme şi o cantitate însemnată de metri cubi scurşi pe Mureş, ne-am făcut mai mari iar mingea tot mai mică, apoi anotimpurile s-au perindat cu nepăsare în vreme noi terminam meci după meci, sfert după sfert, cu epuizarea aceea deplină specifică tuturor copiilor. Viaţa e ca un streetball, se derulează ca un joc continuu. Cel mai plăcut e s-o faci pe zăpadă când ninge peste betoniera cu care meşterii îţi construiesc vinoteca şi câte-o babă depresivă de la geamul unuia din miile de blocuri comuniste care te-nconjoară urlă ceva despre orele de linişte. Baschetul e pentru toată lumea, pentru toţi copiii şi chiar pentru căţeii prietenilor care nu mai sunt. Într-o vreme era mereu iulie şi se coceau în pomi, neculese, cireşele şi vişinele micului paradis urban de pe o stradă cu nume uitat. Noi degustam Prosecco şi somon afumat, preparam crapi ungureşti la grătarul generos, iar Silviu oferea unui amic cu coadă obiectul rotund al unei hârjoneli fără sfârşit.
Cineva născoceşte brelocuri şi brizbrizuri pentru toate, chiar şi pentru iubitorii de baschet şi vin. Şi-atunci cum să nu-ţi vină ideea unui flashtasting care să aibă loc chiar pe terenul de baschet, în spaţiul ludic şi sacru în care-ţi consumi energia săptămână de săptămână? E şi ăsta un mod de a spune La mulţi ani! tuturor prietenilor în stare să înţeleagă şi să zâmbească şi chiar să inaugureze autostrăzi cu obiectivul aţintit spre un pahar de vin care va fi fiind demn cândva de Gordon Ramsay şi, poate, chiar de Clubul Degustătorilor Neautorizaţi.
Nu a fost mare lucru aşadar să aduc acţiunea winebasket-ului în prezent. Am avut nevoie doar de o sticlă de vin (să zicem că a fost vorba de unul roşu, premium, din Dealu Mare, care merită povestit), de o cutie de pahare şi de un prieten suficient de destupat la minte şi la inimă încât să lase toate şi să sară cu mine în maşină pentru a călători între două mari oraşe, de la Arad la Timişoara. Şi am mai avut nevoie de alţi patru amici din celălalt oraş de la capătul prea îndepărtat al noii autostrăzi. Degustarea de baschet şi vin a venit de la sine. Mladen a înscris toate coşurile, de la înălţimea sa imperială şi uşor enervantă, iar noi a trebuit să ne mulţumim cu restul acţiunii. Apoi tirbuşonul s-a învârtit uşor în sensul acelor de ceasornic, pătrunzând încet şi sigur în dopul lung şi potrivnic, iar duhul vinului s-a răspândit în sala de sport, incorect dpdv politic, încălcând un vechi tabu, al seriozităţii omeneşti. Aşa că nu încercaţi asta acasă ori altundeva, fiţi cuminţi, conştiincioşi, disciplinaţi, lipsiţi de imaginaţie, continuaţi să beţi minimum doi litri de apă pe zi, să mâncaţi hrană bio, să faceţi jogging şi să vă măsuraţi zilnic cantitatea de calorii consumată. Numai aşa veţi reuşi să trăiţi fericiţi o sută de ani şi să vă plimbaţi câinele matusalemic pe străzile aseptice ale orăşelului liniştit în care vă consumaţi eternitatea. Totuşi, celor care vor să trăiască mai puţin, însă cu adevărat, trebuie să le spun că meciul a continuat cu o decentă degustare de vin, un deget la şase persoane. Prin lentila imperfectă a paharului puteai distinge numele unui coechipier şi imaginea deformată a unui panou de baschet la care nimeni nu arunca nici o minge. Mâna lui Mladen aranja un Molten lângă alte pahare cu vinul ne-început şi ne-sfârşit, iar un ball se cocoţase chiar pe gâtul sticlei neidentificabile.
La urmă ne-am făcut reciproc urarea previzibilă şi am ciocnit paharele în vreme ce meciul altora continua cu încrâncenare în colţul celălalt al sălii. Un flashtasting de 10 minute după o oră, dacă nu o viaţă, de baschet, care încap într-o poveste de câteva mii de semne. Afară s-au aprins de mult luminile albastre ale Timişoarei ornate când noi lunecam îndărăt prin aerul acela de sărbătoare confecţionată din mii de chinezării pentru vulg. Pe noua autostradă, alte lumini şi nici o maşină. Acasă, m-am gândit să înlocuiesc, în suportul special, sticla de vin consumat pe terenul de baschet cu una conţinând poate un vin la fel de bun.
Dacă uneori cuvintele dăruite rezistă mai mult decât licorile cumpărate, atunci numele vinului nici nu mai are vreo importanţă pentru cititorii puţini dar atenţi ai acestui blog. Sau are?

Petro Vaselo sau cum să inventezi din nou Banatul viticol, pe italiană

Toată lumea, dar absolut toată lumea care nu a fost încă lovită de criză ori de streche se afla la muncă în dimineaţa aceea noroasă de decembrie. Satele Banatului se înşirau liniştite privitorului din maşină, cufundate cu totul în sinea lor. Numai noi, nişte cavaleri contemplieri rătăcitori, ne aflam iarăşi pe drum, on the road again. Pe drumul care duce negreşit, prin Recaş şi Şuştra, către Petrovaselo.
Via din Petrovaselo începe cam unde ia sfârşit cea din Recaş, în locul în care nişte tractoare îşi făceau de lucru prin peisajul cu stâlpi şi oameni-furnici mişcându-se de colo-colo. Privind în direcţia aceea, aproape că te aştepţi să-l vezi pe Mr. Cox făcându-ţi prietenos cu mâna dinlăuntrul propriei legende manageriale. Asta nu s-a întâmplat însă şi aievea, fiindcă noi, şase vestici de serviciu, aveam treabă în altă parte, la Crama Petro Vaselo, unde ne aşteptau câţiva prieteni noi, pe care ni i-am făcut la ultima ediţie a Goodwine. Ca să-i găsim, a trebuit să traversăm satul mohorât, pe drumul pietruit sumar şi prin noroiul de acasă căruia orice bănăţean adevărat îi spune imală. Şi ne-am şi rătăcit un pic pe Dealu Mare, anume ca să pozăm clădirea mică dar vizibilă a cramei, ca un desen reuşit, făcut de un copil care s-a jucat de-a adevăratelea cu peisajul din Petrovaselo.
Un pic mai în vale, oenologul Emanuele Reolon, adică Manu, ne întâmpină în stil italian, cu exuberanţă şi cu PR-ul Ariana alături. În clădirea administrativă, signore Roberto Marchetto ne spune şi el bun venit şi dă apoi un ordin scurt, în italiană: să fie aduse cizmele! Aşa că suntem nevoiţi să ne lăsăm încălţările înşirate frumos, ca-ntr-o moschee, şi pe urmă să ne strecurăm picioarele în gumele galbene şi trupurile în jeep-uri pentru a lua în piept dealurile Ovaş şi Otarniţa, ale căror roade sublimate în vin le-am degustat cu plăcere la salonul bucureştean. Manu conduce încet maşina printre vii şi zice în română tot ce vrei să ştii. Cine, unde, cum, când, cât. Şi o face cu atâta pasiune, că ajungi să te întrebi dacă nu cumva el este singurul localnic, iar ceilalţi tocmai au colonizat satul, în jurul lui şi al viei plantate de puţini ani.
Din când în când ne scoborâm din maşinile de teren iar Manu ţine să explice grupului în italiană, tradus de Ari, ce Chardonnay se află în stânga şi ce Riesling în dreapta, care sol e calcaros şi care-i nu ştiu cum, în ce fel se taie şi leagă Pinot Noir-ul, câţi ochi se lasă la Cabernet Sauvignon şi Merlot, ce lucrări rămân de făcut în primăvară. Nişte lucrători conştiincioşi se văd mişunând în viile îndepărtate, însoţiţi de câinii păzitori ai cramei. Un vânt tăios ne alungă în maşini, o luăm din loc şi iar coborâm pe urmă, ca Manu şi Ari să ne arate strugurii tăiaţi şi aruncaţi cândva pe sol de dragul calităţii. Amândoi vorbesc de viţă ca de o fiinţă vie, ca de un copil de care trebuie să ai grijă până creşte mare. Şi sunt atâţia copii de îngrijit în via de la Petrovaselo!
Pe nişte stâlpi atârnă şi se zbuciumă din când în când hainele muncitorilor pe care i-am zărit cu puţin timp în urmă de pe alt deal. Manu şi Ari răsucesc cheile în contact şi-apoi coborâm lent o pantă de-a lungul unei păduri tinere de salcâm. De acacia, după cum precizează Manu, căruia am uitat să-i spunem că prin părţile noastre acestor arbori li se zice chiar băgrini. Când ieşim iar din jeep-uri, paşii şi vorbele noastre tulbură liniştea unui uliu, stăpânul absolut al acestui teritoriu populat cu fazani, mistreţi, vulpi şi cerbi şi, din când în când, chiar cu oameni.
Ari şi Manu vorbesc despre mediu cu o dragoste aparte, nu neapărat profesională, pe care parcă n-o întâlneşti la bătrânii satului. Iar locul lor de muncă, via, pădurea şi câmpul, dovedesc că acestea nu sunt vorbe goale. De pe deal, printre fructele măceşului şi păducelului, se văd liniile gri ale viei, cizmele galbene ale vesticilor şi undeva, în depărtarea văii, turla cenuşie a unei biserici. După lecţia de viticultură, silvicultură şi prezervare a mediului, ne întoarcem către casa administrativă depănând cu Manu, oenolog originar din Veneto dar stabilit în Toscana, la Montalcino, amintiri legate de Florenţa. O dată ajunşi la sediu, el nu uită să ni-i prezinte pe dulăii Bepi e Toni, doi dintre cei patru angajaţi cu coadă ai cramei. Lăsăm cizmele noroite în hala cu tractoare, chei, sape şi alte scule cu care se poate îngriji acest univers cu italieni, dealuri şi viţe tinere de Pinot Noir.
E vremea să suim la cramă, pe dealul Gornje Selişte. Crama poartă un nume uşor de diferit de cel al satului, Petro Vaselo, şi aduce cu o uzină secretă. Din hala supraterană, relativă mică, în care se vor procesa strugurii recoltelor viitoare, se ajunge pe nişte scări în spirală într-un spaţiu subteran enorm. Acolo, dedesubt, numai conducte, manometre şi cisterne imense, o întreagă fabrică SF, aidoma celor de la Enira sau SERVE, de pildă. Şi câte-o dudă lungă prin care strugurii procesaţi într-un alt spaţiu, deschis, aflat la suprafaţă, ajung sub formă fluidă în recipientele potrivite. Manu ne arată hublourile pe care se aşezase cu bocancii câteva minute mai devreme, când ne făcuse turul pe sus. Face totul pe italiană, gesticulează expresiv, descrie în amănunt, aproape teatral, procesele de producţie. Şi când termină de explicat, ajungem în sfârşit în sala baricurilor. O facem cumva gravitaţional, aşa cum i se întâmplă şi vinului, al cărui drum începe prin conductele strălucitoare din inox care acoperă tavanul şi pereţii halei.
Manu scoate vin pentru fiecare de prin baricuri. Deocamdată, acestea sunt puţine la număr, vreo 25, completate de şi mai puţine butoaie, cărora, dacă n-aţi ştiut, li se mai spune tonneaux chiar şi în Italia. Degustăm un tânăr şi minunat Chardonnay din via pe care tocmai am vizitat-o, un Pinot Noir despre care oenologul zice că se comportă acum, în primii ani ai viei, ca un adolescent, imprevizibil, obligându-ne să aşteptăm o maturizare care vine abia după zece ani şi care îi oferă în cele din urmă caracterul de soi. Nu poţi să nu-i dai dreptate gustând acest vin de un rubiniu uşor transparent, cu un buchet surprinzător de amplu, însă foarte timid şi puţin expresiv în gust. Am mai încercat un Chardonnay extras direct din cisternă, cu odoruri de soc din copilărie, un Pinot Noir cu numele dealului pe care se află via, Otarniţa, cupajul în curs de devenire, tot cu nume de deal, Ovaş 2011 şi, bineînţeles, de-acum cunoscutul Ovaş 2009, un vin pentru care merită oricând să faci drumul până la Petrovaselo.
Sprijinit de butoaiele aduse din Italia, Manu ne-a mai explicat cum se vede mâna unui meseriaş în cazul tonneau-urilor: fibrele lemnului trebuie să fie orientate longitudinal, nu transversal, în aşa fel încât vinul să poată respira.
Am mai făcut un tur a ceea ce rămăsese nevăzut din cramă, privind de pe terasa situată la bază la viile nu foarte îndepărtate aparţinând Cramelor Recaş. Trecuseră mai bine de patru ore când ne-am luat rămas bun de la gazde, pornind cuminţi către casă. În Petrovaselo am oprit un picuţ lângă biserica plină de tristeţe, pozând un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul. Şi mai apoi, am oprit iar maşina în dreptul căminului şi şcolii în apropierea cărora curge izvorul veşnic al satului. Doi copii umpleau câteva pet-uri cu apa care i-a făcut, în urmă cu peste cinci veacuri, pe unii dintre întemeietorii satului să se mute de pe Dealu Mare, Gornje Selişte, chiar aici, în apropierea izvorului. I-am urmărit pe puşti cum pleacă ducând pe umăr apa vie a locului, traversând drumul mare către o destinaţie ştiută şi iubită. Asta am făcut şi noi până la urmă, am pornit către culcuşul arădean în vreme ce soarele ilumina stins lumea prin fantele înserării.


Galerie foto